Articolul președintelui rus Vladimir Putin
75 de ani au trecut de când s-a încheiat Marele Război pentru Apărarea Patriei. În acești ani au crescut câteva generații. S-a schimbat harta politică a lumii. Nu mai este Uniunea Sovietică, care a obținut victoria grandioasă și fulminantă asupra nazismului, salvând toată lumea. Însăși evenimentele acelui război chiar și pentru participanții la el sunt într-un trecut îndepărtat. Dar de ce în Rusia pe 9 mai este marcată cea mai importantă sărbătoare, iar pe 22 iunie viața parcă se oprește în loc și simțim un nod în gât?
Suntem obișnuiți să spunem că războiul a lăsat o urmă adâncă în istoria fiecărei familii. În spatele acestor cuvinte se ascund destinele a milioane de oameni, suferințele lor și durerea în urma pierderii. Mândria, adevărul și memoria.
Pentru ai mei părinți războiul înseamnă suferințe îngrozitoare în Leningradul sub asediu, unde a murit fratele meu de 2 ani Victor și unde miraculos a rămas în viață mama.
Tatăl, fiind scutit de obligația de a merge pe front, a mers voluntar să-și apere orașul - a procedat la fel ca milioane de cetățeni sovietici. A luptat pe capul de pod „Porcul Nevsky”, a fost grav rănit.
Cu cât mai îndepărtați devin acești ani, cu atât mai mare este necesitatea de a discuta cu părinții, de a afla mai multe despre perioada războiului din viața lor. Însă deja nu se mai poate întreba nimic, de aceea păstrez cu sfințenie în inima mea discuțiile cu tatăl și mama la acest subiect și emoțiile lor reținute.
Pentru mine și cei de vârsta mea este important ca ai noștri copii, nepoți, strănepoți să înțeleagă prin ce chinuri și încercări au trecut strămoșii lor. Cum, de ce au reușit să reziste și să învingă? De unde a apărut o forță de spirit cu adevădat de fier, care a uimit și a fost admirată de toată lumea? Da, ei și-au apărat casa lor, copiii, apropiații, familia. Dar pe toți i-a reunit dragostea față de Patrie. Acest sentiment profund este reflectat pe deplin în însuși spiritul națiunii noastre și a devenit definitoriu în lupta lui eroică și sacrificială împotriva nazismului.
De multe ori lumea se întreabă: cum se va comporta generația actuală, ce va face într-o situație critică? Înaintea ochilor mei sunt tineri medici, asistente medicale, unii fiind studenți de ieri, care merg astăzi în „zona roșie” să salveze vieți. Sunt militarii, care în cursul luptei împotriva terorismului internațional în Caucazul de Nord, în Siria au stat ferm în fața morții - băieți foarte tineri! Mulți luptători ai legendarei și nemuritoare companii de desant nr. 6 aveau 19-20 de ani. Cu toții au arătat însă că sunt demni de faptele eroice ale soldaților Patriei noastre, care au apărat-o în timpul Marelui Război.
De aceea sunt sigur, că în spiritul popoarelor Rusiei este să-și facă datoria fără să se cruțe, dacă asta o cer circumstanțele. Dedicarea, patriotismul, dragostea față de casa părintească, față de familie și Patrie - aceste valori și astăzi sunt pentru societatea rusă fundamentale, de neclintit. Pe aceste valori se ține, în mare parte, suveranitatea țării noastre.
Acum avem noi tradiții născute din popor, cum ar fi Regimentul Nemuritor. Acesta este un marș al memoriei noastre de recunoștință, legăturii noastre de sânge, vii între generații. Milioane de oameni merg în procesiuni cu fotografii ale rudelor lor, care au apărat Patria și au învins nazismul. Aceasta înseamnă că viața, încercările prin care au trecut și sacrificiile lor, Victoria pe care ni le-au oferit nu vor fi niciodată uitate.
Responsabilitatea noastră față de trecut și viitor este să facem totul pentru a preveni reapariția unor tragedii teribile. Prin urmare, am considerat că este de datoria mea să fac un articol despre cel de-al Doilea Război Mondial și Marele Război pentru Apărarea Patriei. Am discutat această idee de mai multe ori în conversații cu liderii mondiali, am întâlnit înțelegerea lor. La sfârșitul anului trecut, la summitul liderilor țărilor CSI, eram cu toții uniți: este important să le transmitem urmașilor amintirea că Victoria asupra nazismului a fost câștigată în primul rând de poporul sovietic, că în această eroică luptă - în față și în spate, umăr la umăr - au fost reprezentanți ai tuturor republicilor Uniunii Sovietice. Atunci am vorbit cu colegii despre perioada dificilă de dinainte de război.
Această conversație a provocat o mare rezonanță în Europa și în lume. Deci, apelul la lecțiile trecutului este într-adevăr necesar și de actualitate. În același timp, au existat multe emoții, complexe prost ascunse și acuzații zgomotoase. Câțiva politicieni s-au grăbit, după obișnuință, să declare că Rusia încearcă să rescrie istoria. Cu toate acestea, nu au putut respinge niciun fapt, niciun argument citat. Desigur, este dificil și imposibil de a contrazice, având în față documente autentice, care, apropo, sunt păstrate nu numai în limba rusă, ci și în arhivele străine.
Prin urmare, este necesar să continuăm analiza motivelor care au dus la războiul mondial, gândindu-ne la evenimentele sale dificile, la tragedii și victorii, la lecțiile sale - pentru țara noastră și pentru întreaga lume. Și aici, repet, este fundamental important să ne bazăm doar pe materiale de arhivă, pe mărturiile contemporanilor, pentru a exclude orice speculații ideologice și politizate.
Încă o dată vă reamintesc de ceea ce este evident: cauzele care stau la baza celui de-al Doilea Război Mondial provin în mare parte din deciziile luate în urma Primului Război Mondial. Tratatul de la Versailles a devenit un simbol al nedreptății profunde pentru Germania. De fapt, era vorba de o tâlhărie a țării, care a fost obligată să plătească reparații de război uriașe Aliaților occidentali, ceea ce i-a epuizat economia.
Anume umilirea națională a constituit un mediu propice pentru sentimentele radicale și revanșiste din Germania. Naziștii au jucat cu pricepere pe aceste sentimente, și-au construit propaganda, promițând să scape Germania de „moștenirea de la Versailles”, să-și refacă fosta putere și, de fapt, au împins poporul german într-un nou război.
„Ordinea mondială” de la Versailles a dat naștere la numeroase contradicții și conflicte ascunse. Acestea se bazează pe granițele noilor state europene trase în mod arbitrar de câștigătorii Primului Război Mondial. Aproape imediat după apariția lor pe hartă au început disputele teritoriale și revendicările reciproce, care s-au transformat în mine de timp cu cronometru.
Unul dintre cele mai importante rezultate ale Primului Război Mondial a fost crearea Ligii Națiunilor. Această organizație internațională avea mari speranțe de a asigura pacea pe termen lung și securitatea colectivă. Era o idee progresivă, a cărei implementare consecventă, fără exagerare, putea împiedica reapariția ororilor războiului global.
Cu toate acestea, Liga Națiunilor, care era dominată de puterile victorioase - Marea Britanie și Franța - și-a arătat ineficiența și pur și simplu s-a înecat în discuții goale. În Liga Națiunilor și, într-adevăr, pe continentul european, nu s-au auzit apeluri repetate ale Uniunii Sovietice de a forma un sistem egal de securitate colectivă.
În special, este vorba de încheierea pactelor Europei de Est și Pacific, care ar fi putut pune o barieră înaintea agresiunii. Aceste sugestii au fost ignorate.
Liga Națiunilor nu a putut preveni conflictele în diferite părți ale lumii, precum atacul italian asupra Etiopiei, războiul civil spaniol, agresiunea japoneză împotriva Chinei și Anschlussul Austriei. Și în cazul Acordului de la Munchen, la care, pe lângă Hitler și Mussolini, au participat liderii Marii Britanii și Franței, cu aprobarea completă a Consiliului Ligii Națiunilor, Cehoslovacia a fost dezmembrată. Remarc în această legătură că, spre deosebire de mulți dintre liderii Europei de atunci, Stalin nu și-a pătat imaginea de la o întâlnire personală cu Hitler, care era cunoscut atunci ca un politician respectabil în cercurile occidentale și era un oaspete binevenit în capitalele europene.
În secțiunea Cehoslovacă, Polonia a acționat, de asemenea, împreună cu Germania. Au decis în prealabil și împreună cine și ce pământuri cehoslovace va primi. La 20 septembrie 1938, ambasadorul polonez în Germania, J. Lipsky, l-a informat pe ministrul Afacerilor Externe al Poloniei, J. Beck, despre asigurările lui Hitler: „... În cazul în care între Polonia și Cehoslovacia vor ajunge la un conflict pe baza intereselor poloneze din Teszyn, Reichul va fi de partea noastră [ Partea poloneză]”. Liderul naziștilor a dat chiar indicii, a sfătuit că începutul acțiunilor poloneze "a urmat ... abia după ce germanii au ocupat Munții Sudeți".
Polonia și-a dat seama că fără sprijinul lui Hitler planurile ei ofensive vor fi sortite eșecului. Aici voi cita o înregistrare a conversației ambasadorului Germaniei la Varșovia, G.A. Moltke, cu J. Beck, din 1 octombrie 1938, despre relațiile polonezo-cehe și poziția URSS în această problemă. Iată ce este scris acolo: „... Domnul Beck ... și-a exprimat o mare recunoștință pentru interpretarea loială a intereselor poloneze la Conferința de la München, precum și pentru sinceritatea relațiilor din timpul conflictului ceh. Guvernul și societatea [din Polonia] aduc un omagiu deplin poziției Führer-ului și cancelarului Reich-ului".
Împărțirea Cehoslovaciei a fost crudă și cinică. Munchenul a distrus chiar și acele garanții formale fragile care au rămas pe continent, a arătat că acordurile reciproce nu au valoare. Conspirația de la Munchen a fost acel declanșator, după care un mare război în Europa a devenit inevitabil.
Astăzi politicienii europeni, mai întâi de toate conducătorii polonezi, și-ar dori să treacă sub tăcere Munchenul. De ce? Nu doar pentru că țările lor atunci și-au trădat propriile responsabilități, au susținut Acordul de la Munchen, iar unele chiar au participat la împărțirea prăzii, dar și pentru că în acele zile dramatice din 1938 doar URSS a stat de partea Cehoslovaciei, ceea ce nu este comod să fie adus aminte.
Uniunea Sovietică, reieșind din responsabilitățile sale internaționale, inclusiv din înțelegerile cu Franța și Cehoslovacia, a încercat să prevină o tragedie. Polonia, urmărind interesele sale, din răsputeri a împiedicat crearea sistemului de securitate colectivă în Europa. Ministrul de externe polonez Józef Beck pe 19 septembrie 1938 îi scria direct despre asta ambasadorului Lipski înainte de întâlnirea cu Hitler.
„... În ultimul an, guvernul polonez a respins de patru ori oferta de a se alătura mișcării internaționale în apărarea Cehoslovaciei.”
Marea Britanie, precum și Franța, care era atunci principalul aliat al cehilor și slovacilor, au preferat să renunțe la garanții și să arunce în gura leului această țară din Europa de Est. Nu doar au renunțat, dar au direcționat eforturile naziștilor la est, având scopul ca Germania și Uniunea Sovietică să se confrunte inevitabil și să se distrugă reciproc.
Anume în asta a constat politica Vestului de „pacificare”. Și nu doar în raport cu cel de-Al Treilea Reich, dar și cu alți participanți la așa-numitul Pact Anti-Comintern - al Italiei fasciste și Japoniei militariste.
Culminația ei în Orientul Îndepărtat a devenit acordul anglo-japonez din vara anului 1939, care i-a oferit Tokio mână liberă în Chină. Țările europene de top nu doreau să recunoască ce pericol mortal pentru toată lumea vine din partea Germaniei și aliaților ei, mizând că războiul îi va înconjura pe ei înșiși.
Acordul de la Munchen i-a arătat Uniunii Sovietice că țările de vest își vor rezolva problemele de securitate fără a ține cont și de interesele ei, iar în anumite circumstanțe comode ar putea crea un front antisovietic.
Cu toate acestea, Uniunea Sovietică până la ultima posibilitate a încercat să folosească orice șansă de creare a coaliției antihitleriste, repet, neținând cont de poziția cu două fețe a țărilor Vestului.
Așa, prin serviciile de informații, conducerea sovietică primea informații detaliate despre contactele din culise anglo-germane din vara anului 1939. Vă atrag atenția asupra faptului că acestea se desfășurau foarte intens și aproape simultan cu negocierile trilaterale între reprezentanții Franței, Marii Britanii și URSS, care, dimpotrivă, au fost tergiversate în mod conștient de partenerii occidentali.
Prezint în legătură cu asta un document din arhivele britanice - este instrucțiunea misiunii militare britanice, care a ajuns la Moscova în august 1939. În ea se spune tranșant că delegația trebuie „să poarte negocieri foarte lent”; că „guvernul Regatului Unit nu este gata să își asume obligațiile stipulate în detalii, care pot să ne limiteze libertatea de acțiune în anumite circumstanțe”. Voi menționa și asta: spre deosebire de englezi și francezi, delegația sovietică a fost condusă de conducători de top ai Armatei Roșii, care aveau competențele necesare ca „să semneze convenția militară pentru chestiuni de organizare a apărării Angliei, Franței și URSS împotriva agresiunii în Europa”.
Rolul său în eșecul negocierilor l-a jucat Polonia, care nu își dorea nicio obligație față de partea sovietică. Chiar și sub presiunea aliaților din vest conducerea poloneză a refuzat acțiunile comune cu Armata Roșie în confruntarea cu Wehrmachtul. Și abia atunci s-a aflat despre sosirea lui Ribbentrop la Moscova, J. Beck indirect, prin diplomații francezi, fără tragere de inimă a anunțat partea sovietică: „... În cazul acțiunilor comune împotriva agresiunii germane, colaborarea dintre Polonia și URSS, în condițiile tehnice care trebuie încă stabilite, nu este exclusă”. În același timp, le-a explicat colegilor săi: „... Nu sunt împotriva unei astfel de formulări doar în scopul asigurării tacticii, iar poziția noastră principială în raport cu URSS este definitivă și rămâne fără schimbări”.
În această situație, Uniunea Sovietică a semnat Tratatul de neagresiune cu Germania. De fapt, a făcut asta ultima dintre țările europene. Mai ales pe fundalul pericolului real de a se confrunta în război pe două fronturi - cu Germania în vest și cu Japonia la est, unde se desfășurau deja bătălii intense pe râul Khalkhin-Gol.
Stalin și anturajul lui merită multe învinuiri fondate. Noi ținem minte de crimele regimului împotriva propriului său popor și despre ororile represiunilor în masă. Repet, conducătorii sovietici pot fi criticați pentru multe lucruri, dar nu pentru lipsa înțelegerii pericolelor din exterior. Ei vedeau că se încearcă lăsarea Uniunii Sovietice singură în fața Germaniei și aliaților ei și acționau, conștientizând acest pericol real, pentru a câștiga timpul prețios destinat întăririi apărării țării.
Cu privire la semnarea Tratatului de neagresiune sunt în prezent foarte multe discuții și pretenții în adresa Rusiei contemporane. Da, Rusia este succesoarea URSS și perioada sovietică, cu toate triumfurile și tragediile, este o parte indivizibilă a istoriei noastre milenare.
Dar reamintesc că Uniunea Sovietică a dat o apreciere morală și de drept așa-numitului Pact Moldotov-Ribbentrop. În hotărârea Sovietului Suprem din 24 decembrie 1989 au fost condamnate oficial protocoalele secrete drept „acte personale ale puterii”, care nu reflectau în niciun fel „voința poporului sovietic, care poartă responsabilitate pentru această înțelegere”.
În același timp, alte țări preferă să nu-și aducă aminte de înțelegerile pe care stau semnături ale naziștilor și politicienilor occidentali. Nu mai vorbim despre evaluarea juridică și politică a unor astfel de colaborări, nici despre acordul tacit al unor lideri europeni cu planurile barbare ale naziștilor, unii ajungând chiar să le încurajeze. Mult valorează doar fraza cinică a ambasadorului Poloniei în Germania J. Lipski, pronunțată în discuția cu Hitler din 20 septembrie 1938: „...Pentru a rezolva problema evreilor, noi [polonezii] îi vom înălța un minunat monument la Varșovia”.
Noi cunoaștem de asemenea că au fost anumite „protocoale secrete” adiționale la acordurile semnate de mai multe țări cu naziștii. Ne rămâne doar „să credem pe cuvânt”. Până în prezent nu au fost divulgate materialele despre negocierile secrete anglo-germane. De aceea, îndemnăm toate statele să accelereze procesul de deschidere a arhivelor sale și să publice documente de dinainte și de după război, anterior necunoscute - așa cum o face Rusia în ultimii ani. Sunt deschis aici spre o colaborare largă, spre cercetări comune ale savanților istorici.
Dar să ne întoarcem la evenimentele care s-au produs înaintea celui de-al Doilea Război Mondial. Este naiv să crezi că, nimicind Cehoslovacia, Hitler nu va înainta și alte pretenții teritoriale. De această dată - față de aliatul său de nu demult în divizarea Cehoslovaciei - Polonia.
De altfel, prilejul aici a fost și moștenirea de la Versailles - soarta așa-numitului coridor Danzig. Tragedia ulterioară a Poloniei - în totalitate pe conștiința conducerii poloneze de atunci, care a împiedicat încheierea alianței militare anglo-franco-sovietice și s-a bazat pe ajutorul partenerilor occidentali, și-a aruncat oamenii sub mașinăria de distrugere nazistă.
Ofensiva germană s-a dezvoltat în deplină concordanță cu doctrina Blitzkrieg. În ciuda rezistenței aprige, eroice a armatei poloneze, la o săptămână de la începutul războiului, la 8 septembrie 1939, trupele germane se aflau la marginea Varșoviei. Iar elita militar-politică a Poloniei s-a refugiat pe teritoriul României până pe 17 septembrie, trădându-și oamenii, care au continuat să lupte cu invadatorii.
Aliații occidentali nu au satisfăcut speranțele polonezilor. După declararea războiului Germaniei, trupele franceze au avansat doar câteva zeci de kilometri în adâncul teritoriului Germaniei. Totul părea doar ca o mimare a unor acțiuni întreprinse.
Mai târziu, în timpul procesului de la Nürnberg, generalii germani au explicat astfel succesul rapid în est, fostul șef de serviciu al conducerii operaționale a Înaltului Comandament Suprem al Forțelor Armate Germane, generalul A. Jodl a recunoscut:
„... Dacă nu am suferit înfrângere încă în anul 1939, este doar pentru că cele aproximativ 110 divizii franceze și engleze, care se aflau în Occident, în timpul războiului nostru cu Polonia, contra a 23 de divizii germane, rămâneau complet inactive".
Am solicitat să fie ridicate din arhive întreaga gamă de materiale legate de contactele dintre URSS și Germania în zilele dramatice ale lunii august și septembrie 1939. Conform documentelor, clauza 2 din Protocolul secret al Tratatului de neagresiune dintre Germania și URSS din 23 august 1939 stabilea că, în cazul unei reorganizări teritoriale și politice a zonelor aparținând statului polonez, granița sferelor de interese ale celor două țări ar trebui „să treacă aproximativ de-a lungul râurilor Narew, Vistula și San”.
Cu alte cuvinte, sfera de influență sovietică cuprindea nu numai teritoriile pe care trăiau populațiile ucrainene și belaruse, ci și ținuturile poloneze istorice dintre râurile Bug și Vistula. Nu toată lumea știe acum despre acest fapt.
La fel cum nu se cunoaște nici de faptul că imediat după atacul din Polonia în primele zile din septembrie 1939, Berlinul a solicitat în mod repetat și cu insistență ca Moscova să se alăture operațiunilor militare. Cu toate acestea, conducerea sovietică a ignorat aceste apeluri și, pe cât a fost posibil, nu avea de gând să se implice în dramaticile evenimente care se derulau.
Doar atunci când a devenit deja clar că Marea Britanie și Franța nu au căutat să-și ajute aliatul și că Wehrmacht-ul a fost capabil să ocupe rapid toată Polonia și să ajungă efectiv în apropiere de Minsk, a fost luată decizia de a introduce în dimineața zilei de 17 septembrie trupele Armatei Roșii în așa-numitele regiuni frontaliere de sud-est „Kresy” – în prezent acestea sunt părți ale teritoriului Belarusului, Ucrainei și Lituaniei.
Este evident că alte opțiuni nu existau. În caz contrar, riscurile pentru URSS ar fi crescut de câteva ori, deoarece, repet, vechea frontieră sovietico-poloneză trecea la doar câteva zeci de kilometri de Minsk, iar inevitabilul război cu naziștii ar fi început pentru țară din poziții strategice extrem de nefavorabile.
Iar milioane de oameni de diferite naționalități, inclusiv evreii care locuiau în apropiere de Brest și Grodno, Przemysl, Lvov și Vilno, ar fi fost dați spre exterminare naziștilor și lingăilor lor locali - antisemiților și naționaliștilor radicali.
Anume faptul că Uniunea Sovietică, până în la ultima posibilitate, a încercat să evite participarea la conflictul declanșat și nu a dorit să joace de partea Germaniei, a dus la faptul că contactul real al trupelor sovietice cu cele germane a avut loc mult mai la est de granițele specificate în protocolul secret. Nu de-a lungul Vistulei, ci aproximativ de-a lungul așa-numitei linii Curzon, care a fost recomandată de Antanta drept graniță de est a Poloniei încă din 1919.
După cum se cunoaște, modul subjunctiv este foarte dificil de aplicat unor evenimente care au avut loc deja. Pot spune doar că, în septembrie 1939, conducerea sovietică a avut ocazia să împingă granițele de vest ale URSS chiar mai spre vest, până la Varșovia, dar a decis să nu o facă.
Germanii au propus fixarea unui nou status quo. În data de 28 septembrie 1939 la Moscova I. Ribbentrop și V. Molotov au semnat Tratatul de prietenie şi frontieră între URSS şi Germania, precum și protocolul secret privind schimbarea frontierei de stat, care recunoaștea linia de demarcație, unde de facto se aflau cele două armate.
În toamna anului 1939, rezolvându-și sarcinile militare-strategice, defensive, Uniunea Sovietică a început procesul de încorporare a Letoniei, Lituaniei și Estoniei. Includerea lor în cadrul URSS a fost pusă în aplicare pe bază de contract, cu acordul autorităților alese. Aceasta era în concordanță cu dreptul internațional și de stat al vremii. În plus, în octombrie 1939, Lituaniei i-au fost returnat orașul Vilno și regiunea adiacentă, fosta parte a Poloniei. Republicile baltice din URSS și-au păstrat guvernul, limba și aveau reprezentanți în structurile sovietice superioare.
Pe parcursul acestor luni, nu înceta lupta diplomatică și militaro-politică, munca serviciilor de inteligență, care rămânea neobservată pentru lume. Moscova înțelegea că are de a face cu un inamic implacabil și crud, că un război ascuns cu nazismul era deja în toi. Și nu există niciun motiv să percepem declarațiile oficiale, notele de protocol formale din acei ani ca dovadă a „prieteniei” dintre URSS și Germania. URSS a avut contacte comerciale și tehnice active nu numai cu Germania, dar și cu alte țări. În același timp, Hitler a încercat în mod repetat să atragă URSS într-o confruntare cu Marea Britanie, dar conducerea sovietică nu a cedat în fața acestor îndemnuri.
Ultima încercare a lui Hitler de a convinge Uniunea Sovietică să ia parte la acțiuni comune a fost făcută în timpul vizitei lui Molotov la Berlin, în noiembrie 1940. Dar Molotov a respectat cu precizie instrucțiunile lui Stalin, limitându-se la discuții generale despre ideea germanilor de aderare a URSS la Pactul celor trei puteri - alianța dintre Germania, Italia și Japonia - semnată în septembrie 1940 și îndreptată împotriva Marii Britanii și SUA.
Nu este o coincidență faptul că deja pe 17 noiembrie Molotov l-a instruit pe trimisul sovietic la Londra, I. Maiski, în felul următor: ”Pentru îndrumarea dvs. ... Nu a fost semnat niciun acord la Berlin și nu trebuia să fie făcut. Cazul din Berlin s-a limitat la... un schimb de opinii... După cum se pare, germanii și japonezii și-ar fi dorit să ne împingă spre Golful Persic și India. Noi am respins discuția acestei probleme, deoarece considerăm că astfel de sfaturi din Germania sunt nepotrivite”. Iar pe 25 noiembrie, conducerea sovietică a pus punctul pe i: a înaintat oficial Berlinului condiții inacceptabile pentru naziști, inclusiv retragerea trupelor germane din Finlanda, un acord de asistență reciprocă între URSS și Bulgaria și o serie de alte condiții, excluzând astfel în mod deliberat orice posibilitate de aderare la Pact. Această poziție a întărit convingerea Fuhrer-ului în intenția sa de a începe un război împotriva URSS. Și deja în decembrie, lăsând la o parte toate avertismentele strategilor săi despre pericolul catastrofal al războiului pe două fronturi, Hitler a aprobat planul Barbarossa. El a făcut acest lucru, înțelegând că anume Uniunea Sovietică era principala forță care i se opunea în Europa, iar viitoarea ciocnire din est va decide rezultatul războiului mondial. Și era sigur că înaintarea spre Moscova va fi una rapidă și de succes.
Aș dori să subliniez în mod special că: țările occidentale au fost de acord atunci cu acțiunile sovietice, au recunoscut aspirația Uniunii Sovietice de a-și asigura securitatea. Astfel, la 1 octombrie 1939, șeful de atunci al amiralității britanice, W. Churchill, într-o declarație radio a spus: ”Rusia urmărește o politică rece a propriilor interese... Pentru a proteja Rusia de amenințarea nazistă, era clar ca armatele ruse trebuiau să rămână pe această linie [noua graniță de vest]”.
La 4 octombrie 1939, în Camera Lorzilor, ministrul britanic de externe, E. Halifax, a declarat: ”...Trebuie reamintit faptul că acțiunile Guvernului sovietic au constat în transferul frontierei în esență pe linia recomandată de Lordul Curzon în timpul Conferinței de la Versailles ... Citez doar fapte istorice, și cred că sunt de necontestat”. Celebrul politician și om de stat britanic, D. Lloyd George, a subliniat: ”Armatele rusești au ocupat teritorii care nu erau poloneze și care erau prin forță capturate de Polonia după Primul Război Mondial... Ar fi un act de nebunie să punem înaintarea rusească la egalitate cu înaintarea germanilor”.
Și în conversațiile informale cu ambasadorul sovietic I. Maiski, politicienii și diplomații englezi cu funcții înalte au vorbit fără ocolișuri.
Ministrul adjunct al Afacerilor Externe, R. Butler, la 17 octombrie 1939, a declarat: ”…În cercurile guvernamentale britanice ei cred că nu poate fi vorba de întoarcerea Ucrainei de Vest și Belarusului în Polonia. Dacă am fi putut crea Polonia etnografică de dimensiuni modeste, având drept garant nu doar URSS-ul și Germania, ci și Anglia și Franța, atunci Guvernul britanic s-ar considera pe deplin satisfăcut".
La 27 octombrie 1939, consilierul principal al lui N. Chamberlain, G. Wilson, a declarat: ”Polonia trebuie... să fie restaurată ca stat independent pe baza sa etnografică, dar fără Ucraina de Vest și Belarus”.
Este de remarcat faptul că, în timpul acestor conversații, era cercetat terenul penrtu a îmbunătăți relațiile sovieto-britanice. Aceste contacte au pus în mare parte bazele viitoarei alianțe și a coaliției anti-Hitler. Dintre politicienii responsabili, cu atenție, s-a remarcat W. Churchill, care, în ciuda cunoscutei antipatii față de URSS, și anterior a susținut cooperarea cu aceasta. În mai 1939, el a declarat în Camera Comunelor: ”Vom fi în pericol mortal dacă nu putem crea o mare alianță împotriva agresiunii. Ar fi cea mai mare prostie, dacă am respinge cooperarea naturală cu Rusia sovietică”.
Iar deja după izbucnirea ostilităților în Europa - la o întâlnire cu I. Maiski din 6 octombrie 1939 - a spus în mod confidențial: ”...Nu există contradicții serioase între Marea Britanie și URSS și, prin urmare, nu există motive pentru relații tensionate și nesatisfăcătoare. Guvernul britanic... ar dori să dezvolte... relații comerciale. De asemenea, ar fi pregătit să discutăm tot felul de alte măsuri care ar putea ajuta la îmbunătățirea relațiilor”.
Al Doilea Război Mondial nu s-a produs peste noapte, neașteptat și brusc. Și agresiunea Germaniei împotriva Poloniei nu a fost imprevizibilă.
Războiul este rezultatul multor tendințe și factori în politica mondială din acea perioadă. Toate evenimentele antibelice s-au aranjat într-un lanț fatal. Dar, bineânțeles, cel mai important lucru care a predeterminat cea mai mare tragedie din istoria omenirii a fost egoismul de stat, lașitatea, îngăduința unui agresor care câștiga forță, indispunerea elitelor politice pentru căutarea unui compromis.
De aceea, nu este onest să spunem că vizita de două zile la Moscova a ministrului nazist al afacerilor externe Ribbentrop este principala cauză a declanșării celui de-al Doilea Război Mondial.
Toate țările de top, într-o mai mare sau mai mică măsură, au partea lor de vină pentru începutul lui.
Scriu despre asta fără cea mai mică pretenție de a-mi asuma rolul de judecător, de a învinui pe cineva sau de a justifica, mai ales de a iniția un nou val de confruntare informațională internațională pe arena istorică, care ar putea duce la ciocnirea dintre țări și popoare. Consider că de efectuarea evaluărilor echilibrate ale evenimentelor din trecut trebuie să se ocupe mediul academic, reprezentat de savanți din diferite țări. Noi toți avem nevoie de adevăr și obiectivitate. Din partea mea, întotdeauna am îndemnat colegii la un dialog calm, deschis și bazat pe încredere, la o poziție autocritică și nepărtinitoare în raport cu trecutul. O astfel de abordare nu va permite repetarea greșelilor săvârșite atunci și va asigura dezvoltarea pașnică pentru mulți ani înainte.
Cu toate acestea, mulți dintre partenerii noștri nu sunt încă pregătiți pentru lucrul în comun. Dimpotrivă, urmărindu-și obiectivele, cresc numărul și apmloarea atacurilor informaționale împotriva țării noastre, vor să ne facă să ne cerem scuze, să ne simțim vinovați, acceptă declarațiile politizate ipocrite.
De exemplu, rezoluția „privind importanța păstrării memoriei istorice pentru viitorul Europei”, aprobată de Parlamentul European pe 19 septembrie 2019, a acuzat direct URSS, împreună cu Germania nazistă, de declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial. Desigur, nu se menționează acolo despre Munchen.
Consider, că astfel de „hârtii”, nu pot numi o astfel de rezoluție document, prin miza evidentă de scandal, sunt amenințări reale periculoase. Pentru că, până la urmă, a fost acceptat de un organ foarte respectat. Și ce a demonstrat? Oricât de trist ar fi - o politică deliberată de distrugere a ordinii mondiale postbelice, a cărei creare a fost o chestiune de onoare și responsabilitate a țărilor, ale unora dintre care reprezentanți au votat astăzi pentru această declarație mincinoasă.
Și, în acest mod, a ridicat mâna asupra concluziilor Tribunalului de la Nürnberg, asupra eforturilor comunității mondiale, care a creat instituții internaționale universale după victoria din 1945.
În legătură cu acest lucru, reamintesc că procesul de integrare europeană în sine, în timpul căruia au fost create structurile corespunzătoare, inclusiv Parlamentul European, a fost posibil numai datorită lecțiilor învățate din trecut, a unor evaluări juridice și politice clare. Iar cei care în mod conștient pun la îndoială acest consens, distrug bazele Europei postbelice.
Pe lângă amenințarea pentru principiile fundamentale ale ordinii mondiale, există și o latură morală. A lua în râs, batjocura față de memorie – este dovata lipsei de caracter. Acest fapt poate fi intenționat, ipocrit și pe deplin conștient atunci când în declarațiile despre 75 de ani de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial sunt enumerați toți membrii coaliției anti-Hitler, cu excepția URSS. Lipsa de caracter poate fi lașă atunci când demolează monumentele ridicate în onoarea luptătorilor împotriva nazismului, justificând acțiuni rușinoase cu sloganuri false de luptă împotriva unei ideologii nedorite și a presupusei ocupații. Lipsa de caracter este sângeroasă atuci când cei care se opun neo-naziștilor și moștenitorilor lui Bandera sunt uciși și arși. Repet, lipsa de caracter se manifestă în diferite moduri, dar acest lucru nu încetează să fie dezgustător.
Uitarea lecțiilor de istorie se transformă în mod inevitabil într-o răscumpărare grea. Vom apăra cu fermitate adevărul, pe baza unor fapte istorice documentate, și vom continua să vorbim sincer și imparțial despre evenimentele celui de-Al Doilea Război Mondial. Anume asupra acestui lucru este orientat proiectul de amplaore privind crearea în Rusia a celei mai mari colecții de documente de arhivă, filme și materiale foto din istoria celui de-Al Doilea Război Mondial, pentru perioada din ajun de război.
Deja sunt efectuate astfel de lucrări. În pregătirea acestui articol am folosit multe materiale noi, recent găsite, desecretizate. Și în acest sens, pot declara în mod responsabil că nu există documente de arhivă care să confirme versiunea intenției URSS de a începe un război preventiv împotriva Germaniei. Da, conducerea militară sovietică respecta doctrina potrivit căreia, în caz de agresiune, Armata Roșie va riposta rapid împotriva inamicului, va trece în război ofensiv și va purta război pe teritoriul inamic. Totuși, astfel de planuri strategice nu au însemnat deloc intenția de a ataca Germania mai întâi.
Desigur, astăzi istoricii au la dispoziție documente de planificare militară, directive ale cartierelor generale sovietice și germane. În cele din urmă, știm cum s-au dezvoltat evenimentele în realitate.
Războiul nu a fost unul spontan, acesta era așteptat, se pregăteau pentru el. Dar lovitura nazistă a fost cu adevărat de o putere distructivă fără precedent în istorie.
La 22 iunie 1941, Uniunea Sovietică s-a confruntat cu cea mai puternică, mobilizată și antrenată armată din lume, pentru care a funcționat potențialul industrial, economic, militar din aproape toată Europa.
Nu numai Wehrmachtul, ci și sateliții germani, contingentele militare ale multor alte state ale continentului european au luat parte la această invazie mortală.
Înfrângerile militare grave din 1941 au adus țara în pragul dezastrului. Pentru restabilirea capacității de luptă și controlabilității a fost nevoie de metode extraordinare, mobilizare universală și exercitarea tuturor forțelor statului și ale oamenilor. Deja în vara anului 41, sub focul inamicului, a început evacuarea spre estul țării a milioane de cetățeni, a sute de uzine și fabrici. În termeni restrânși, în spatele frontului au fost lansată producția de arme și muniții, care a început să ajungă pe front chiar în prima iarnă de război, iar până în 1943 a fost depășită producția militară a Germaniei și a aliaților săi. Timp de un an și jumătate, sovieticii au realizat ceea ce părea imposibil, atât în față, pe front, cât și în spatele acestuia. Și este încă dificil să conștientizăm, să înțelegem, să ne imaginăm de ce eforturi incredibile, curaj și dăruire a fost nevoie pentru aceste mari realizări.
Împotriva acestei puternice, înarmate până în dinți și sângeroase mașini de război naziste s-a ridicat gigantica putere a societății sovietice, unită prin dorința de a-și proteja pământul natal, de a se răzbuna pe inamic, care a rupt, a zdrobit o viață pașnică, planurile și speranțele sale.
Desigur, în timpul acestui război cumplit, sângeros, unii oameni au fost stăpâniți de frică, de confuzie și disperare. A avut loc acte de trădare și dezertare. Au fost resimțite și rupturile brutale generate de revoluție și războiul civil, nihilismul, atitudinea batjocoritoare față de istoria națională, tradițiile, credința pe care bolșevicii au încercat să le implanteze, mai ales în primii ani după venirea la putere. Dar atitudinea generală a cetățenilor sovietici și a compatrioților noștri care s-au pomenit în străinătate a fost diferită - să salvăm, să salvăm Patria. A fost un impuls real, de neoprit. Oamenii au căutat sprijin în adevăratele valori patriotice.
”Strategii” naziști erau convinși că un stat multinațional imens poate fi ușor supus. Sperau că războiul fulger, nemilos și greutățile intolerabile vor agrava inevitabil relațiile interetnice, iar țara va putea fi împărțită în bucăți. Hitler o spunea deschis: ”Politica noastră față de popoarele care locuiesc în vastele zone ale Rusiei ar trebui să fie de a încuraja orice formă de dezacord și de dezbinare”.
Dar din primele zile a devenit clar că acest plan nazist a eșuat. Cetatea Brest a fost apărată până la ultima picătură de sânge a soldaților care erau de peste treizeci de naționalități. De-a lungul războiului - și în bătăliile decisive majore, în apărarea fiecărui cap de pod, a fiecărui metru al pământului natal - vedem exemple de o asemenea unitate.
Pentru milioanele de oameni evacuați, regiunea Volga și Ural, Siberia și Orientul Îndepărtat, republicile Asiei Centrale și Caucaz au devenit casa lor. Locuitorii lor împărțeau tot ce aveua între ei, se susțineau cu tot ce puteau. Prietenia popoarelor, ajutorarea lor reciprocă a devenit pentru inamic o adevărată fortăreață indestructibilă.
Uniunea Sovietică, Armata Roșie, a avut o contribuție principală și decisivă în războiul împotriva nazismului - indiferent de ceea ce încearcă să demonstreze unii. Eroii care au luptat până la capăt, fiind înconjurați în apropiere de Białystok și Mogilev, Uman și Kiev, Viazma și Harkov. Au continuat atacul în apropiere de Moscova și Stalingrad, Sevastopol și Odessa, Kursk și Smolensk. Au eliberat Varșovia, Belgradul, Viena și Praga. Au luat cu asalt Königsbergul și Berlinul.
Susținem adevărul nefalsificat, nemăsluit despre război. Acest adevăr popular, uman - aspru, amar și fără milă - ne-a fost transmis în mare parte de scriitori și poeți care au trecut prin foc și în iadul încercărilor din prima linie. Pentru mine, ca și pentru alte generații, poveștile lor sincere, profunde, romanele, proza militară și poeziile strălucitoare și-au lăsat amprenta în suflet pentru totdeauna, a devenit un adevărat testament de a-i onora pe veteranii care au făcut totul pentru victorie, să-i ținem minte pe cei care au rămas pe câmpurile de luptă.
Și astăzi ne cutremură simplele și minunatele versuri ale poemului lui Alexander Tvardovski ”Eu sunt ucis lângă Rzhev...”, dedicat participanților la bătălia sângeroasă, cruntă din timpul Marelui Război pentru apărarea Patriei de pe segmentul central al frontului sovietico-german. Numai în timpul luptelor pentru orașul Rzhev și regiunea Rzhevski, din octombrie 1941 până în martie 1943, Armata Roșie a pierdut, inclusiv răniții și dispăruți fără urmă, 1 milion 342 mii 888 de persoane. Numesc pentru prima dată aceste cifre înfricoșătoare, tragicice, și încă departe de cifre complete, adunate din surse de arhivă, aducând un omagiu faimoșilor eroi anonimi, despre care, pe nedrept, din diverse motive în anii postbelici s-a vorbit puțin sau nu s-a vorbit deloc.
Voi cita un alt document. Acesta este raportul Comisiei Internaționale pentru Reparații din Germania, condus de I. Maiski, întocmit în februarie 1945. Sarcinile comisiei includeau definirea unei formule conform căreia Germania învinsă urma să compenseze daunele suferite de puterile învingătoare.
Comisia a ajuns la următoarea concluzie: ”Numărul de soldați-zile petrecute de Germania pe frontul sovietic depășește acest număr pe toate celelalte fronturi aliate de cel puțin 10 ori. De asemenea, frontul sovietic a stopat patru cincimi din tancurile germane și aproximativ două treimi din avioanele germane. ”În general, URSS a reprezentat aproximativ 75 la sută din toate eforturile militare ale coaliției anti-Hitler. De-a lungul anilor războiului, Armata Roșie a „măcinat” 626 de divizii ale țărilor „Axei”, dintre care 508 erau germane.
Pe 28 aprilie 1942, Roosevelt, în discursul său către națiunea americană, a declarat:
„Trupele ruse au distrus și continuă să distrucă mai multe forțe vii, avioane, tancuri și arme ale inamicului nostru comun decât toate celelalte națiuni luate împreună." Churchill în mesajul său către Stalin, din 27 septembrie 1944, a scris că „anume armata rusă a fost cea care a distrus mașinăria militară germană...”
O astfel de apreciere a găsit rezonanță în toată lumea. Pentru că în aceste cuvinte se răgăsește acel mare adevăr pe care atunci nu l-a contestat nimeni.
Aproape 27 de milioane de cetățeni sovietici au murit pe fronturi, în captivitatea germană, au murit de înfometare și bombardament, în ghetourile și cuptoarele lagărelor de moarte naziste. URSS a pierdut unul din șapte cetățeni de-ai săi, Marea Britanie - unul din 127, iar Statele Unite - una din 320 de persoane.
Din păcate, acest număr al pierderilor ireparabile ale Uniunii Sovietice nu este definitiv. Este necesară continuarea activității minuțioase pentru a restabili numele și destinele tuturor celor care au murit: soldați ai Armatei Roșii, partizani, clandestini, prizonieri de război și prizonierii lagărelor de concentrare, civili nimiciți. Este datoria noastră. Și aici un rol special le revine participanților la mișcarea de căutare, asociațiilor militar-patriotice și voluntare, proiectelor de date electronice precum „Memoria poporului”, bazate pe documente de arhivă. Și, desigur, este necesară o strânsă cooperare internațională pentru rezolvarea unei astfel de probleme umanitare generale.
La victorie au dus eforturile tuturor țărilor și popoarelor care au luptat cu un dușman comun. Armata britanică și-a apărat patria de invazie, s-a luptat cu naziștii și sateliții lor în Marea Mediterană, în Africa de Nord. Trupele americane și britanice au eliberat Italia, au deschis cel de-al doilea front. Statele Unite au dat lovituri puternice și zdrobitoare asupra agresorului din Pacific. Nu uităm de sacrificiile colosale ale poporului chinez și de rolul lui enorm în înfrângerea militarilor japonezi. Nu vom uita de soldații „Franței Luptătoare”, care nu au recunoscut predarea rușinoasă și au continuat să lupte cu naziștii.
De asemenea, vom fi întotdeauna recunoscători pentru ajutorul oferit de Aliați, asigurând Armatei Roșii muniție, materii prime, alimente și echipamente. Și a fost semnificativ - aproximativ șapte la sută din producția militară totală a Uniunii Sovietice.
Nucleul coaliției anti-hitleriste a început să se contureze imediat după atacul asupra Uniunii Sovietice, când Statele Unite și Marea Britanie au sprijinit-o necondiționat în lupta împotriva Germaniei naziste. În timpul Conferinței de la Teheran din 1943, Stalin, Roosevelt și Churchill au format o alianță a marilor puteri, au convenit să dezvolte o diplomație de coaliție, o strategie comună în lupta împotriva amenințării mortale comune. Liderii celor trei mari puteri au înțeles clar că unificarea industrială, militară și de resurse ale URSS, SUA și Marii Britanie ar crea o superioritate incontestabilă asupra inamicului.
Uniunea Sovietică și-a respectat pe deplin obligațiile față de aliați, întinzând întotdeauna o mână de ajutor. Astfel, prin operațiunea de amploare „Bagration” din Belarus, Armata Roșie a sprijinit debarcarea trupelor anglo-americane în Normandia. În ianuarie 1945, ajungând la Oder, soldații noștri au pus capăt ultimului atac puternic al Wehrmachtului pe Frontul de Vest, în Ardeni. Iar peste trei luni de la victoria asupra Germaniei, URSS, în deplină conformitate cu acordurile de la Ialta, a declarat război Japoniei și a învins armata de milioane Kwantung.
Încă în iulie 1941 conducerea sovietică a declarat că „scopul războiului împotriva asupritorilor fasciști nu este doar eliminarea amenințării asupra țării noastre, ci și ajutarea tuturor popoarelor Europei care se plâng sub jugul fascismului german”.
La mijlocul anului 1944, inamicul a fost expulzat de pe aproape tot teritoriul sovietic. Dar a trebuit să fie distrus până la capăt pe tărâmul său. Iar Armata Roșie a început o misiune de eliberare în Europa, a salvat națiuni întregi de anihilare și înrobire, de ororile Holocaustului. A salvat cu prețul a sute de mii de vieți ale soldaților sovietici.
De asemenea, este important să nu uităm de asistența materială generoasă oferită de URSS țărilor eliberate în eliminarea amenințării foamei, în restabilirea economiei și infrastructurii. A făcut acest lucru într-un moment în care doar cenușa se întindea pe mii de kilometri de la Brest până la Moscova și Volga.
Astfel, de exemplu, în mai 1945, guvernul austriac a solicitat URSS să acorde asistență alimentară, întrucât „nu știa cum să-și hrănească populația în următoarele șapte săptămâni, până la o nouă recoltă”. Consimțământul conducerii sovietice de a trimite mâncare, cancelarul de stat al guvernului provizoriu al Republicii Austriace K. Renner l-a descris drept „un act salvator...” pe care „austriecii nu-l vor uita niciodată”.
Aliații au creat împreună Tribunalul Militar Internațional, menit să-i pedepsească pe criminalii politici și de război nazisti. Deciziile sale oferă calificări legale clare pentru crimele împotriva umanității, cum ar fi genocidul, curățarea etnică și religioasă, antisemitismul și xenofobia. În mod direct și fără echivoc, Tribunalul de la Nürnberg a condamnat și complici ai naziștilor, colaboratori de diferite nivele și tipuri.
Acest fenomen rușinos a avut loc în toate țările europene. Astfel de „figuri” precum Peten, Quisling, Vlasov, Bandera, adepții și succesorii lor, deși îmbrăcați în hainele luptătorilor pentru independența națională sau pentru eliberarea de comunism, sunt trădători și călăi. În inumanitate, de multe ori și-au excelat stăpânii. Încercând să placă, ca parte a grupurilor speciale punitive au îndeplinit de bună voie cele mai canibaliste misiuni. Sunt lucrările mâinilor lor sângeroase - execuțiile din Babi Iar, masacrul de la Volâni, arderea Katyniului și exterminarea evreilor din Lituania și Letonia.
Și astăzi poziția noastră rămâne neschimbată: nu poate exista nicio justificare pentru faptele criminale ale complicilor naziști, nu există pentru ei termen de prescripție. Prin urmare, stârnește nedumerire atunci când, într-o serie de țări, cei care și-au pătat imaginea prin colaborarea cu naziștii sunt brusc echivalați cu veteranii celui de-al Doilea Război Mondial. Consider că este inadmisibil să echivalăm eliberatorii și ocupanții. Iar eroizarea complicilor naziști nu poate fi privită decât ca o trădare a memoriei părinților și bunicilor noștri. Trădarea acelor idealuri care au unit popoarele în lupta împotriva nazismului.
Apoi, în fața liderilor URSS, SUA și Marea Britanie a stat fără a exagera o sarcină istorică. Stalin, Roosevelt, Churchill reprezentau țări cu diferite ideologii, aspirații de stat, interese, culturi, dar au arătat o mare voință politică, s-au ridicat deasupra contradicțiilor și au pus în prim-plan adevăratele interese ale lumii. Drept urmare, au putut ajunge la un acord și au ajuns la o soluție din care a câștigat întreaga umanitate.
Puterile învingătoare ne-au lăsat un sistem care a devenit chintesența căutărilor intelectuale și politice de pe parcursul a câtorva secole. O serie de conferințe - Teheran, Ialta, San Francisco, Potsdam - au pus bazele faptului că lumea trăiește fără război global timp de 75 de ani, în pofida celor mai acute contradicții.
Revisionismul istoric, a cărui manifestare o observăm acum în Occident, și mai ales în ceea ce privește tema celui de-Al Doilea Război Mondial și a rezultatului acestuia, este periculos, deoarece denaturează în mod grosolan înțelegerea principiilor dezvoltării pașnice, stabilite în 1945 de conferințele de la Ialta și San Francisco. Principala realizare istorică de la Ialta, dar și alte decizii din acea perioadă a fost acordul privind crearea unui mecanism care să permită marilor puteri să rămână în cadrul diplomației, rezolvând în același timp divergențele care apar între acestea.
Secolul XX a venit cu conflicte mondiale totale și atotcuprinzătoare, iar în 1945, în scenă au apărut și armele nucleare care ar fi putut distruge Pământul fizic. Cu alte cuvinte, soluționarea litigiilor prin forță a devenit extrem de periculoasă. Iar învingătorii din cel de-Al Doilea Război Mondial au înțeles acest lucru. Am înțeles și ne-am dat seama de propria noastră responsabilitate față de umanitate.
Experiența tristă a Ligii Națiunilor a fost luată în considerare în 1945. Structura Consiliului de Securitate al ONU a fost concepută astfel încât să garanteze pacea cât mai concretă și eficientă. Astfel a apărut instituția membrilor permanenți ai Consiliului de Securitate și dreptul de veto drept privilegiu și responsabilitate.
Ce reprezintă dreptul de veto în cadrul Consiliului de Securitate al ONU? Pe scurt, aceasta este singura alternativă rezonabilă pentru a evita o ciocnire directă între marile puteri. Aceasta este o declarație a uneia dintre cele cinci mari puteri că o anumită soluție este inacceptabilă și vine în contradicție cu interesele sale și cu o abordare corectă. Și restul țărilor, chiar dacă nu sunt de acord cu acest lucru, iau o astfel de poziție ca un dat, abandonând încercările de a-și realiza aspirațiile unilaterale. Adică, într-un fel sau altul, trebuie să se căute compromisuri.
O nouă confruntare globală a început aproape imediat după încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial și a avut un caracter foarte aprig. Iar faptul că Războiul Rece nu a degenerat într-un al treilea război mondial reprezintă dovada eficacității acordurilor încheiate de Marea Troică. Normele de conduită, convenite în timpul creării ONU, au făcut posibilă reducerea la minimum a riscurilor și menținerea sub control a confruntărilor.
Desigur, vedem că sistemul ONU funcționează în regim tensionat și nu este atât de eficient pe cât ar putea fi. Dar ONU continuă să-și îndeplinească funcția de bază. Principiile Consiliului de Securitate al ONU sunt un mecanism unic pentru prevenirea unui război major sau a unui conflict global.
Apelurile care s-au auzit tot mai des în ultimii ani privind eliminarea dreptului de veto și lipsirea de drepturi speciale a membrilor permanenți ai Consiliului de Securitate sunt de fapt lipsite de responsabilitate. La urma urmei, dacă se întâmplă acest lucru, Organizația Națiunilor Unite se va transforma în esență în acea Ligă a Națiunilor - o întâlnire pentru discuții goale, lipsită de orice pârghie de influență asupra proceselor mondiale; este bine cunoscut faptul cum s-a încheiat totul. De aceea, puterile învingătoare au abordat formarea unui nou sistem de ordine mondială cu maximă seriozitate, pentru a nu repeta greșelile predecesorilor lor.
Crearea unui sistem modern de relații internaționale este unul dintre cele mai importante rezultate ale celui de-Al Doilea Război Mondial. Chiar și cele mai ireconciliabile contradicții - geopolitice, ideologice, economice - nu interferează cu găsirea formelor de coexistență și interacțiune pașnică, dacă există dorință și voință.
Datoria noastră față de toți cei care își asumă responsabilitatea politică, în special reprezentanții puterilor învingătoare în cel de-Al Doilea Război Mondial, este de a garanta că acest sistem este păstrat și îmbunătățit.
Astăzi, ca și în 1945, este important să dăm dovadă de voință politică și să discutăm împreună viitorul. Colegii noștri - domnii Xi Jinping, Macron, Trump, Johnson - au susținut inițiativa rusă privind organizarea unei întâlniri a liderilor celor cinci state nucleare - membri permanenți ai Consiliului de Securitate. Le mulțumim pentru acest lucru și așteptăm ca o astfel de întâlnire față în față să aibă loc cât mai curând.
Cum vedem noi agenda pentru următorul summit? În primul rând, în opinia noastră, este recomandabil să discutăm pași pentru dezvoltarea principiilor colective în afacerile globale, să vorbim sincer despre păstrarea păcii, consolidarea securității globale și regionale, controlul armelor strategice, eforturi comune în combaterea terorismului, extremismului și altor provocări și amenințări.
Un subiect aparte pe ordinea de zi a reuniunii este situația economiei globale, în primul este vorba despre depășirea crizei economice cauzate de pandemia coronavirusului. Țările noastre iau măsuri fără precedent pentru a proteja sănătatea și viața oamenilor, pentru a sprijini cetățenii aflați în situații dificile. Dar cât de grave vor fi consecințele pandemiei, cât de repede va ieși economia globală din recesiune, depinde de capacitatea noastră de a lucra împreună și concertat, ca niște parteneri reali. Mai mult, este inacceptabil să transformăm economia într-un instrument de presiune și confruntare. Printre subiectele solicitate se numără protecția mediului și lupta împotriva schimbărilor climatice, precum și asigurarea securității spațiului informațional global.
Ordinea de zi a viitorului summit al „celor cinci” propus de Rusia este extrem de importantă și actuală, atât pentru țările noastre, cât și pentru întreaga lume. Și avem idei și inițiative specifice în toate aceste domenii.
Nu poate exista niciun dubiu că summitul Rusiei, Chinei, Franței, SUA și Marii Britanii va juca un rol important în găsirea răspunsurilor comune la provocările și amenințările moderne și va demonstra un angajament comun spiritului unității, față de acele idealuri și valori umaniste înalte pentru care tații și buneii noștri au luptat umăr la umăr.
Bazându-ne pe memoria istorică comună, putem și trebuie să avem încredere unii în alții. Aceasta va servi drept bază solidă pentru unele negocieri de succes și acțiuni concertate, în scopul consolidării stabilității și securității pe glob, pentru prosperitatea și bunăstarea tuturor statelor. Fără exagerare, aceasta este datoria și responsabilitatea noastră comună față de întreaga lume, față de generațiile prezente și viitoare.
Fii la curent cu toate știrile din Moldova și din lume! Abonează-te la canalul nostru din Telegram >>>
Privește Video și ascultă Radio Sputnik Moldova
