De Igor Ivanenko
Și, în același timp, au fost expulzați nomazii supuși hanului din Crimeea – nogaii și tătarii.
Astfel Basarabia a fost salvară de islamizare totală, care în secolul XVIII devenea tot mai reală.
Eliberarea a devenit posibilă datorită victoriilor trupelor ruse. Un aport semnificativ l-a avut conducătorul primei armate și, probabil, originar din stânga Nistrului, contele Piotr Rumeanțev.
În aceste orașe domina islamul și limba turcă. Un motiv important care a determinat această stare de lucru a fost politica fiscală a otomanilor: creștinii erau supuși unor biruri grele. Erau încurajate căsătoriile dintre musulmani și femeile creștine, copiii cărora erau turcizați. Drept urmare, moscheile dominau numeric față de bisericile creștine. Un element important al orașului otoman erau metresele (școlile), întreținute de stat.
Un al atribut important erau piețele de sclavi. Prin acestea treceau prizonierii de război, acaparați de nomazi în Polonia sau Rusia, iar dese ori țăranii moldovenii, care au devenit victime ale unui jaf sau unei incursiuni.
Nogaii se ocupau cu creșterea intensivă a vitelor și încercau să acapareze noi pământuri, pe care le puteau găsi doar în ținuturile moldovenești. Autoritățile slabe ale principatului Moldovei nu erau în stare să se opună acestei tendințe. Nogaii reprezentau principala forță a oștilor hanului din Crimee – un vasal important al Imperiului Otoman.
În 1711 hoarda a acaparat peste trei mii de kilometri pătrați a teritoriului moldovenesc, pe care le-a alipit domeniilor din 1666. La mijlocul secolului XVIII satele nogailor erau înființate deja în apropiere de Chișinău. Totodată, acaparând spații de silvostepă, nogaii, asemenea tătarilor, treceau la un mod de viață sedentar. Țăranii moldoveni erau nevoiți să migreze spre nord, să se ascundă în Codri.
O situație similară era și în nordul regiunii. Acaparând orașul Hotin, autoritățile turce au strămutat aici hoarda tătarilor lipcani. Aceasta a trecut de partea otomanilor în urma războaielor polono-turce.
În acest fel, s-a extins procesul de substituire a populației creștine a Basarabiei cu “supușii bine credincioși” ai sultanului, facilitate de o populație mica a regiunii dintre Prut și Nistru, unde locuiau doar 25 la sută din populația Moldovei.
În a doua jumătate a secolului XVIII acest proces ar fi putut avea o încheiere logică, pentru că în perioada unei pătrunderi maxime a turcilor în regiunea Nordică a Mării Negre, cetatea Tighina a devenit reședința Beilerbeiului (guvernator) de Silistria și Oceakov. Basarabia devenea nucleul unor domenii vaste ale otomanilor de la Nipru până la Nord-Estul Bulgariei. Acest lucru presupune o mare concertare de oști turco-tătare, funcționarilor, negustorilor, clericilor. Exista o perspectivă reală de transformare a Basarabiei într-o analogie a Bosniei sau Albaniei.
Însă, în 1770, o armată deloc numeroasă a lui Piotr Rumeanțev (la începutul campaniei erau până la 38 mii de soldați) au spulberat pe neașteptate pentru întreagă Europă toate aceste construcții otomane.
Prima mare confruntare din cadrul acelei campanii a avut loc pe 28 iunie, la Stălinești, pe malul Prutului. Oștilor lui Rumeanțev s-au ciocnit cu o armată de 70 de mii, formată, în mare parte de cavaleria condusă de Kaplan Ghirai. Un astfel de raport de forțe presupunea o tactică defensivă a rușilor. Însă, în loc să aștepte atacul dușmanului, diviziile lui Rumeanțev au încercat să încercuiască și să distrugă tabăra inamicului, utilizând artileria.
Și de această data a urmat un marș curajos, o manevră spre tabăra inamicului: atacurile cavaleriei tătare a fost respins, focul tunurilor turce a fost suprimat. Dușmanul a bătut din nou în retragere, mii de ostași au căzut pe câmpul de luptă, 2 mii au fost luați prizonieri, fiind acaparată întreaga artilerie. Rușii au pierdut doar 29 de soldați.
Însă urma marea bătălie. La mijlocul lunii iulie, peste Dunăre, în Basarabia, au fost transferate forțe mari ale turcilor, în frunte cu marele vizir Halil Pașa. Sub comanda acestuia se aflau 150 mii de ostași (50 mii infanteriști și 100 de mii de cavalerie neregulată). Rumeanțev avea trupe mai puțin numeroase decât în luptele precedente. Un corp de opt mii a fost expediat pentru a acoperi spatele de atacurile cavaleriei tătare.
Nimeni nu l-ar fi condamnat pe Rumeanțev dacă s-ar fi retras din fața armatei turce, care îl depășea numeric de câteva ori. Însă comandantul rus nu avea dreptul să comită vreo greșeală: era resimțită o insuficiență de hrană și muniții, dintr-un flanc era amenințat de oștile hanului din Crimeea. Dacă bătălia s-ar fi prelungit, toată armata lui Rumeanțev ar fi ajuns în încercuire.
Până la răsăritul soarelui, pe 1 august, diviziile și corpurile rusești au trecut din nou în ofensivă. Părțile s-au întâlnit în preajma Valului lui Traian inferior, în apropiere de actualul orășel Vulcănești. Probabil anume artefactul antic, care se așterne în mijlocul câmpului de luptă, l-a inspirat pe Rumeanțev la o următoare comparație: “Precum romanii antici, nu trebuie să ne întrebăm cât de mare este dușmanul, ci doar să căutăm unde se află. Nici nu avem nevoie să-l căutăm, iată-l, e în fața noastră”.
Confruntarea decisivă a intrat în istoria ca bătălia de la Cahul, după numele râului aflat în preajmă. Trecând peste val, coloanele rusești s-au poziționat într-un pătrat de infanterie și au fost atacați imediat de cavaleria turcă. Otomanii nu le-a reușit operațiunea de încercuire, cavaleria fost nevoită să se retragă în bătaia ghiulelelor.
Momentul critic al bătăliei a fost la opt dimineața. Când rușii se apropiase de tabăra turcă și au început să lovească în artileria turcă, în atac a pornit 10 mii de ieniceri.
Una din diviziile rusești nu a rezistat atacului furios cu săbii și s-au retras cedând pozițiile. Acest lucru a creat o criză în centrul poziționării armatei lui Rumeanțev, punând în pericol întreaga ordine de luptă.
La ora nouă, rușii au intrat în tabăra turcă și au neutralizat în totalitate bateriile vrăjmașului. Nemaiputând suporta loviturile cu baionete și loviturile ghiulelelor, inamicul a fugit. Vizirul, cu rămășițele oștilor, s-a retras peste Dunăre. În apele râului s-au înecat un număr deloc mai mic decât a celor căzuți pe câmpul de luptă. Potrivit unor “estimări modeste”, Imperiul Otoman a pierdut peste 20 de mii de ostași. Pierderile armatei ruse se ridică la 353 căzuți, 11 pierduți fără urmă, 550 – răniți.
Victoria de la Cahul i-a adus lui Rumeanțev gradul de Feldmareșal și a prăbușit dominația turco-tătară în toată Basarabia și regiunile învecinate. Peste câteva zile de la bătălie, un detașament al tânărului general-maior Grigore Potiomkin a ocupat Ismailul. La sfârșitul lui septembrie au căzut cetățile otomane Akkerman și Tighina, care n-au mai primit întăriri. La mijlocul lui noiembrie garnizoanele turce au abandonat Brăila și Bucureștiul, iar pe 30 noiembrie Rumeanțev a intrat triumfător în Iași.
Lipsiți de sprijinul otoman, liderii hoardei din Bugeac au fost nevoiți să negocieze cu Ecaterina a II-a. Pe 26 august 1770, peste 20 de murza au devenit supuși ruși în cadrul unei ceremonii organizate în preajma Tighinei. Trecuți de partea Rusiei, nogaii și tătarii au fost strămutați de autoritățile ruse în Tavria de Nord și în Kuban. În 1771 din Basarabia în Est au plecat peste 12 mii de nomazi.
O altă parte a locuitorilor Bugeacului, în frunte cu hanul, a plecat cu turcii în Dobrogea. În acest fel, în 1770-1771 numărul nomazilor în Basarabia a scăzut brusc. De situația creată au profitat domnitorii Moldovei. Pe teritoriul abandonat de tătari și nogai, în timp ce regiunea era controlată de ruși, a fost organizat ținutul Hotărniceni al Moldovei.
Potrivit condițiilor tratatului de la Kuciuk-Kainargi urmau să fie reduse domeniile otomane din Basarabia. Moșiile private și mănăstirești, acaparate în timpul înființării raialelor, urmau să revină vechilor proprietari. Poarta se angaja să nu strâmtoreze populația creștină, precum și “ridicarea noilor biserici și refacerea celor vechi”.
Simbolic este și mutarea centrului prezenței otomane în teritoriul dintre Prut și Nistru. După 1774, acesta a trecut din Tighina în Ismail. În acest fel, atenția Porții se concentra nu la zona frontierei moldo-turcă, ci la gurile Dunării. Istanbulul nu mai era preocupat de expansiune, ci de apărare, de menținerea granițelor existente.
Motivul victoriilor din 1770 se află într-un amalgam de invenții de ordin tactic, pe care a fost în stare să le valorifice Rumeanțev, aplicându-le în acțiunile armatei lui.
Una din principalele inovații a fost utilizarea pătratului de divizii. Anterior, în trupele ruse, după exemplul armatelor europene, era utilizat doar pătratul armatei. Acestea reprezentau o poziționare în pătrat a infanteriei, condiție în care putea purta lupte chiar și în încercuire totală. Pătratul de divizie erau mult mai mobile, consolidau atacul cu foc asupra inamicului, sporea eficiența luptei cu cavaleria. Pe câmpul de luptă pătratul de divizie amintea de poziționarea legiunilor romane, în ordinul șahului.
Tactica otomană de cuprindere a inamicului din flancuri și din spate s-a dovedit în 1770 absolut inutilă.
Pe câmpul de luptă trupele rusești au depășit inamicul în bună antrenare și acțiuni coerent. Devenind comandant șef în toamna 1769, Rumeanțev a cerut comandanților de toate nivelurile să se ocupe de pregătirea militară permanentă a trupelor din subordine și să-i învețe “doar ceea ce este nevoie în război”. Era salutată orice inițiativă pe câmpul de luptă. Noul regulament militar, elaborat Rumeanțev pentru armata lui, prevedea accelerarea redispunerea trupelor, simplificarea tacticii de utilizare a armei, sporirea vitezei de atac. Pentru îmbunătățirea rezultatelor tragerii, artileria urma să lase inamicul să se apropie la o distanță mică.
Talentul administrative al lui Rumeanțev s-a manifestat și în domeniul civil. Acesta se bucura de o astfel de experiență pentru că în decursul a câtorva ani, până la începutul războiului cu otomanii, a condus cu general-guvernatorul de Malorossia. Devenind, de facto, guvernatorul Moldova, Rumeanțev a modernizat sistemul de administrare a țării. Reformele lui Rumeanțev în Iași, desigur, merită o relatare separată.
În perioada aflării lui pe Dunăre, acesta s-a familiarizat cu toate problemele Basarabiei, Moldova și Valahiei. În procesul de negociere a tratatului de pace, comandantul a primit cu durere cedarea turcilor a acestor regiuni în schimbul oferirii independenței hanatului din Crimeea. Contele Rumeanțev considera un astfel de schimb nedrept. Însă momentul în care contele Rumeanțev – Zadunaiski ar fi putut influența la maximum politica abia urma.
Fii la curent cu toate știrile din Moldova și din lume! Abonează-te la canalul nostru din Telegram >>>
Privește Video și ascultă Radio Sputnik Moldova
