După Belarus, în febra electorală intră Republica Moldova. Alegerile prezidențiale urmează să aibă loc pe 1 noiembrie. Deja de pe acum se formează parametrii de bază ai viitoarei curse electorale.
Participarea și-au anunțat-o actualul președinte, Igor Dodon, și oponentul său principal, fostul prim-ministru, liderul formațiunii de opoziție Partidul Acțiune și Solidaritate Maia Sandu. Va fi campania electorală una previzibilă sau sunt posibile anumite surprize? În ce măsură rezultatele alegerilor vor putea influența evoluția reglementării transnistrene?
Președinții: între de facto și de jure
Moldova este o republică parlamentară. Însă importanța instituției prezidențiale în cele mai dese cazuri depinde nu atât de prevederile formale ale constituției, cât de rolul unei personalități sau alta. În perioada aflării la putere a lui Vladimir Voronin, nu exista nicio îndoială cine este adevăratul șef al statului și cine are ultimul cuvânt de spus la luarea unor decizii politice importante.
În ce măsură aceste decizii au fost corecte sau nu, este o chestiune discutabilă. Și astăzi se mai discută despre rolul lui Voronin în eșecul “Planului lui Dmitri Kozak”, care, chiar dacă nu ar fi rezolvat definitiv, ar fi oferit un impuls pozitiv reglementării diferendului transnistrean (fapt recunoscut post factum chiar și de diplomații occidentali care se opuneau realizării acestuia). Însă în 2001-2009 anume președintele Republicii Moldova era, de facto, prima figură în stat.
Apoi situația s-a schimbat și astăzi în afara unui cerc îngust de analiști și observatori care urmăresc politica moldovenească, puțini sunt cei care ar putea să-și amintească numele tuturor velor care au îndeplinit funcția de șef al statului. Nici Nicolae Timofti, care a ocupat fotoliul de președinte între 2012-2016, nu a fost o figură cheie. A fost mai curând președinte “tehnic”.
Principalele pârghii s-au concentrat în Parlament și Guvern. Am putea adăuga aici și un factor informal care nu este prevăzut de Constituție.
O anumită perioadă, Vladimir Plahotniuc nu era doar purtător al unui nume și prenume, dar și un centru important de luare a deciziilor care vizează viața politică internă a țării. Într-o astfel de situație, apartenența la un anumit partid într-o anumită ramură a puterii era una secundară.
Cum s-a înscris Igor Dodon în acest sistem de coordonate? În primii ani ai mandatului de șef al statului, ales prin vot popular (fapt care îi oferea mai multă legitimitate comparativ cu Timofti), era lipsit demonstrativ de atribuții, arătându-i-se foarte clar că președintele moldovean nu este similar celui rus sau belarus. Dodon a acționat în condițiile unor ”foarfece politice”, când alegerea în două tururi prin votul direct al cetățenilor îi oferea mandatul de încrederea al alegătorilor, însă tribuțiile constituționale nu erau suficiente pentru a-și putea realiza obiectivele fără a ține cont de multiple obstacole. Drept urmare, avea un spațiul îngust de manevră, atât pe interior, cât și pe arena internațională.
Nu doar că Dodon era nevoit să coexiste cu un Parlament și Guvern pe care nu puteau să le considere aliați, dar până la „revoluția ambasadorilor” puterea informală aparținea lui Plahotniuc, fapt care a avut un impact asupra cursului politic al președintelui.
Totodată, în cei patru ani Dodon a demonstrat că este capabil să consolideze puterea și să se transforme într-un jucător puternic, pe care adversarii nu-l pot ignora. Până la pandemie, președintele a reușit, utilizând contradicțiile interne între oponenți precum și conjunctura externă favorabilă (sunt rare cazuri în care Rusia și Occidentul se pot uni, iar în teatrul moldovenesc aceștia s-au opus solidar lui Plahotniuc), să preia controlul asupra Guvernului, Parlamentului, Procuraturii Gnerale, Curţii Constituționalle. S-ar părea că țara are acum un „adevărat stăpân”. Însă astfel de concluzii, pe care le făceau din belșug comentatorii la sfârșitul anului 2019, începutul anului 2020, s-au dovedit a fi premature.
Decizia din luna aprilie a Curții Constituționale a confirmat acest fapt. Examinarea pachetului de măsuri pentru susținerea economiei naționale și obținerea creditului rusesc în valoare de 200 de milioane de euro a arătat că opoziția dispune de resurse semnificative în Parlament și Justiție. Exponentul lui Dodon, Vladimir Țurcan, a fost înlocuit de Domnica Manole, susținută de oponenții șefului statului.
După aceste schimbări, presa națională a început din nou să vorbească despre o dualitate a puterii. La aceste conflicte interne ar trebui să adăugăm și influența pandemiei, care a acutizat toată gama de probleme ale țării, începând cu economia, sfera socială și terminând cu politica externă. Problemele unui parteneriat responsabil și obținerea unor ajutoare de către Moldova din partea marilor puteri a devenit cel mai important subiect al dezbaterilor de la Chișinău.
Alegeri multicolore
Pe politicieni moldoveni îi așteaptă o luptă dificilă cu un rezultat destul de imprevizibil. Mulți dintre comentatori deja i-au anunțat pe cei doi favoriți, care vor repeta scenariul din 2016. Atunci, reamintim, în turul doi au ajuns Maia Sandu și Igor Dodon.
Acum patru ani, Dodon mergea în alegeri în calitate de critic al guvernării și politician de opoziție. Astăzi el poartă răspunderea pentru tot ce s-a întâmplat în țară în perioada dintre 2016 și 2020. Desigur, această răspunde nu este una exclusivă. Chiar și Maia Sandu a reușit să ocupe funcția de prim-ministru, iar oponenții președintelui au jucat un rol important în Parlament și Cabinetul de Miniștri. Însă una este raportul de activitate al unui politician, iar altceva este concurența preelectorală. Desigur, oponenții lui Dodon vor utiliza un nivel înalt al personalizării procesului politic, așa cum se întâmplă în toată lumea, în special în spațiul postsovietic. Anume în acest caz, faptul că Dodon a luptat pentru consolidarea propriei puteri va fi exploatat din plin de criticii sîi. Cel mai probabil, oponenții lui nu-și vor dori ca în ajun de 1 noiembrie să se prezinte în fața alegătorilor drept parte a unei responsabilități solidare pentru starea lucrurilor din țară. Această responsabilitate va fi pusă pe umerii celor care încearcă în cea mai mare măsură să domine în jocul politic.
Astăzi se încearcă a prezenta alegerile ca pe un sistem bipolar. Pe de o parte se află candidatul socialist prorus Dodon, iar pe de altă parte – liderul de dreapta Sandu.
Totuși, lucrurile nu stau chiar așa. Președintele s-a poziționat ca un candidat independent sau, dacă vreți, unul care se află deasupra partidelor. Probabil, nu este vorba doar de mimare a unei corectitudini politice.
De fapt, este o înțelege a faptului că doar voturile socialiștilor și partenerilor ei nu sunt suficiente pentru victorie. Succesele lui Dodon la sfârșitul anului trecut au devenit posibile nu doar și nu atât datorită unui grand strategy, cât unui sistem complex de înțelegeri cu Partidul Democrat, care mai devreme se solidariza cu Plahotniuc. Șu în contextul alegerilor actuale important nu este atât cine participă, cât acel care stă la o parte, urmărind desfășurarea lor.
În acest context este simbolică declarația președintelui PDM, Pavel Filip (fost prim-ministru) despre faptul că “există doar doi candidați cu șanse la victorie, iar partidul va decide pe cine să-l susțină după consultări cu cetățenii din teritoriu”. În traducere din limbajul politic în cel obișnuit, acest lucru înseamnă că democrații planifică să fie acei jucători care vor înclina balanța în favoarea celui pe care îl vor considera cu mai multe șanse în ceasul X. Aceste “consultări cu cetățenii în teritorii” nu sunt mai puțin importante pentru campanie decât retorica publică a lui Dodon și Sandu.
Liderul Partidului Acțiune și Solidaritate, Maia Sandu, deja este comparată cu Svetlana Tihanovskaia. Pe lângă faptul că e femeie, nu prea există alte similitudini. Tihanovskaia nu a deținut niciodată o funcție de prim-ministru sau deputat. Sandu are o experiență politică semnificativă. Ceea ce o identifică nu este doar faptul că este un politician pro-occidental, dar și un politician pragmatic. Să ne amintim de perioada, fie și una scurtă, de coexistență în funcție de premier cu președintele Dodon. În politica moldovenească există multe exemple de astfel de “coaliții monstruoase”. Una dintre ele ar fi apropierea conjuncturală dintre Vladimir Voronin și Iurie Roșca. Întrebarea este în ce măsură Sandu este gata, după o victorie ipotetică, să evite o cale georgiană sau ucraineană, ci măcar să propună acele variații ale cursului Chișinăului, promovată de politicienii proeuropene în momentul aflării lor la putere.
Transnistria și marea geopolitică
Cunoscutul diplomat moldovean și expert Oleg Serebrian a remarcat odată că în Moldova luptă nu atât partidele politice, cât “geopolitice”. Explicația este una simplă. Țara care are pe agenda sa un conflict etnopolitic nereglementat, probabil, nici nu poate exista altfel. Teoreticianul britano-canadian al relațiilor internațional, Barry Buzan, a deschis odată foarte detaliat fenomenul “securizării”, potrivit căruia nu doar bună existență a statului, dar și supraviețuirea este legată de asigurarea securității lui. Iată că astăzi întrebarea cine este mai bun pentru supraviețuire, Rusia sau Uniunea Europeană, străbate toate dezbaterile politicienilor moldoveni. Chiar dacă aici este foarte complicat să găsești o linie de mijloc, la Chișinău întotdeauna a existat o anumită doză de pragmatism. De fapt, exact așa cum au existat și oscilațiile bruște de la “vectorul eurasiatic” spre cel proeuropean și invers. În orice caz, securitatea în astfel de abordări este una din concepțiile cheie.
Se consideră că Dodon în sistemul moldovenesc de coordonate se află în cadranul convențional rusesc, iar Sandu – în cel european. Totuși, aici există anumite nuanțe.
Ambii politicieni vorbesc despre restabilirea integrității teritoriale a țării. Ambii își amintesc mai puțin de unirea oamenilor cu viziuni diferite. În astfel de discuții apare doar chestiunea privind perspectivele electorale în cazul unirii celor două maluri ale Nistrului.
Vor ajuta alegerile la rezolvarea vechiului conflict? Nu există nicio certitudine?
Atât timp cât problema Transnistriei va fi abordat exclusive în contextul securității și geopoliticii, ar fi greu să vorbim despre niște progrese, pentru că de fiecare dată problema existenței fizice a oamenilor pe un teritoriu disputat va trece pe ultimul plan. “Supraviețuirea” și “reasamblarea” țării cu ajutorul unui patron extern, indiferent dacă este din Est sau Vest, rămâne principala paradigmă a clasei politice moldovenești.
Într-o astfel de abordare, pe prim plan se vor afla mereu bazele, trupele de menținere a păcii, concurența dintre Moscova și Bruxelles, nu recunoașterea numerelor de înmatriculare, apostila diplomelor și terenurile agricole. Problema politicienilor moldoveni, indiferent de numele pe care îl poartă, nu constă în faptul că insist foarte mult pe propriile interese naționale, ci mai curând invers. Ei includ aceste interese în niște contexte mult mai generale, unde Chișinăul și Tiraspolul au o importanță mai mica decât Moscova, Bruxelles sau Bucureștiul cu Washington. Această problemă va rămâne una actuală indiferent de numele pe care-l va purta învingătorul.
Opinia autorului ar putea să nu coincidă cu cea a redacției.
Fii la curent cu toate știrile din Moldova și din lume! Abonează-te la canalul nostru din Telegram >>>
Privește Video și ascultă Radio Sputnik Moldova
