Ce ne-a învățat Vladimir Menșov

Astăzi țara și-a luat rămas bun de la Vladimir Menșov. Debutul lui în regie a devenit filmul “Farsa”, în care protagoniștii, niște elevii de clasa a zecea, Igor Grușko și Oleg Komarovski, află, într-o rivalitate, în ce constă puterea omului.

Elena Karaeva

Ajung la concluzia că puterea este de partea adevărului și a dreptății. Grușko, care consideră onestitatea mai importantă decât bunăstarea, s-a oferit să apere ceea ce consideră mai de preț la cei 16 ani.

Se spune că Menșov a căutat mult timp un actor potrivit pentru rolul principal, sortând și schimbând teancuri de fotografii ale pretendenților.

În cele din urmă, atenția i-a atras un tânăr cu ochi albaștri din provincie, un pic neîndemânatic.

Oare a întrevăzut Menșov în acest băiat pe sine, la fel de timid (dar încăpățânat), care a luat cu asalt facultatea de actorie de patru ori, reușind în cele din urmă să se înscrie.

Când părea că nu mai are nicio șansă, a reușit să smulgă sorții încă o tentativă, care i-a adus triumful, în cele din urmă.

Când Vladimir Menșov a început să lucreze asupra “Farsei”, avea în spatele său cinci roluri – chipul unui bărbat calm, un pic grosolan, inabordabil, care se înscria perfect în personajele foarte populare pe atunci de “un băiat de-al nostru”, însă Menșov își dorea mai mult.

Precum orice persoană dotată cu talent strălucitor, voia să vorbească despre sine.

Mai precis, nu despre persoana lui, ci despre ceea ce Menșov consideră a fi cel mai de preț.

Iar cel mai important lucru pentru Menșov era bunătatea, indiferent dacă era o bunătate colțoasă, când Grușko sărea în apărarea adevărului și sincerității sau cea care schimbă soarta, precum în cazul Katei Tihomirova din “Moscova nu crede în lacrimi”.

Nu pentru că ea ar fi o “cenușăreasă”, ci pentru că viața, în viziunea lui Menșov, nu poate fi una nedreaptă.

Avea puțin peste patruzeci de ani, când într-un al teanc, de această dată de scenarii, Menșov a extras o mapă cu denumirea “Cea care a mințit de două ori”, a lui Valentin Cernîh, și precum în cazul cu poza lui Haratian, a decis s-o pună deoparte.

Scenariul îi părea prea melodramatic, exagerat de lacrimogen, prea banal și expirat.

Însă, la un moment dat, la următoarele lectură replicile au căpătat noi sensuri, iar caracterele eroilor – plinătate.

Linia punctată a fabulei s-a transformat într-o linie a vieții.

Nu atât a personajului Katea Tihomirova, cât și a lui Vladimir Menșikov.

Așa cum observa Flaubert, spunând despre doamna Bovary, “Emma sunt eu”, probabil, în același fel și cu mai multe pornire Vladimir Manșov ar fi putut spune – “Katea sunt eu”. El, precum personajul lui, și-a parcurs calea spre succes, atât pe plan artistic, cât și în viață, sfâșiindu-și până la sânge pielea și sufletul.

S-a detașat de orice iluzii, precum a făcut-o și Katea Tihomirova, ajungând la o înțelepciune de acceptare a vieții așa cum este ea.

Anume pentru că Menșov și-a spus propria poveste, nuanțele caracterului personajului sunt atât de nunțate. Iată de ce ne înduioșează sinceritatea “Moscovei”, care “nu crede în lacrimi”, pentru că ea vine din cele mai ascunse locuri ale inimii lui Vladimir Menșov.

Dacă am reformula expresia lui Belinski despre “Evgheni Oneghin”, atunci “Moscova nu crede în lacrimi” este privită astăzi ca o enciclopedie e vieții sovietice.

În ea găsești de toate: dorința noastră de a învățat și de a cunoaște, aprecierea fidelității, căutările noastre permanente a dreptății și dorința de a obține dreptate, atașamentul nostru pentru confortul familial, voința și abilitatea noastră de a începe totul de la zero, cu sacrificii și fără a privi în urmă.

Căldura și tandrețea, la fel, ne caracterizează, umărul prietenului sau prietenei pe care ne-am sprijinit, susținerea care izvorăște din simplitatea noastră și, cel mai important, capacitatea noastră de a ne împărtăși fericirea și necazurile.

Tot acest cod cultural a fost inclus, țesut, introdus atât de convingător și atât de viu, încât chiar și aroganții academicieni americani de film au fost dezarmați în fața acestui val de  adevăruri simple, întruchipate cu o simplitate genială, care azi ar părea eretică.

Iată că “Moscova nu crede în lacrimi” a obținut un Oscar, în categoria “cel mai bun film într-o limbă străină”.

"Pudrată de zăpadă, vrăjită de frunziș, va găsi căldură pentru orice trecător și pentru orice copac - pământ".

Nu e vorba doar de Moscova, ci despre toată Rusia.

Peste zece ani de la lansarea peliculei, a venit timpul altor valori și altor cuvinte.

A dispărut căldura sufletească, copacii au fost tăiați, farmecul a fost înlocuit de calculele reci și pragmatism.

O lume în care sinceritatea era considerată o virtute s-a prăbușit.

Doar peste alte zece ani, timid, pe șoptite, au apărut primii germeni ai unor noi așteptări.

Orice ar fi fost la început, tristețele au dispărut, au revenit speranțele.

Exact așa cum a prezis Menșov: “Viața abia începe”, vorba învingătoare Katea la 40 de ani, adresată fostului său iubit perdant.

Pentru toate acestea, Vladimir Valentinovici, ne închinăm în fața voastră, deplângem plecarea voastră, însă, învățați de filmele voastre să credem în propriile forțe și să apărăm dreptatea, ne vom șterge lacrimile și vom continua să credem.

În dragoste.

Toate celelalte vor veni de la sine.

Fii la curent cu toate știrile din Moldova și din lume! Abonează-te la canalul nostru din Telegram >>>
Privește Video și ascultă Radio Sputnik Moldova