Ce înseamnă rezultatele alegerilor pentru politica moldovenească, din punct de vedere al dinamicii interne? În ce măsură alegerea liderului care se afirmă ca un politician proeuropean va fi capabilă să schimbe politica externă a Republicii Moldova?
Oare a existat orbita?
Deja a devenit o tradiție tratarea alegerilor din statele ex-sovietice drept o luptă continuă între Rusia și Occident. Indiscutabil, factorul extern este prezent în procesele interne ale tuturor acestor entități, însă nu e deloc o noutate. Iată de ce a reduce totul la un „format geopolitic” ar fi incorect. O astfel de focusare aduce în prim plan niște momente simbolice (mulți observatori au și remarcat invitația de a vizita Kievul, adresată de Vladimir Zelenski învingătoarei alegerilor moldovenești), însă se trec cu vederea niște detalii și nuanțe foarte importante.
Din momentul în care pe site-urile agențiilor de știri au apărut informațiile despre rezultatele alegerilor, au început să curgă abundent comentarii despre întoarcerea țării dinspre Rusia spre Occident, despre un nou eșec al Moscovei și despre “restrângerea influenței rusești” în spațiul fostului URSS. Probabil, astfel de concluzii merită să fie discutate. Însă, înainte de a le formula, ar trebui să ne punem o simplă întrebare: oare a fost Chișinăul cu adevărat în orbita Moscovei până la 16 noiembrie 2020? Dacă da, atunci în ce măsură a fost un aliat consecvent?
Reamintesc că Igor Dodon a venit acum patru ani în funcția de președinte cu mesajele de consolidare a relațiilor cu Rusia, atragerea țării în proiectele de integrare eurasiatică și reglementarea conflictului transnistrean. Totul e corect. Exact așa cum e corect și faptul că acest set de lozinci nu erau adresate, în primul rând, publicului intern, parțial dezamăgit de vectorul european, care se asocia cu o ineficiență și corupție. Acei politicieni care se declarau susținători ai opțiunii occidentale erau foarte departe de standardele pe care le enunțau. În multe privințe, retorica prorusă a fost o opțiune pragmatică în favoarea unuia dintre candidați. În același timp, nu au existat investiții masive în triumful lui Dodon de acum patru ani, fapt pe care îl recunosc până și oponenții lui.
Însă nici acest lucru nu este cel mai important. Sistemul politic moldovenesc este construit în așa fel, încât președintele nu reprezintă deloc un demiurg. Așa a fost în timpul lui Dodon, așa va fi și în perioada Maiei Sandu. O importanță mult mai mare îl are Parlamentul, Guvernul și Curtea Constituțională. Dovezile sunt la suprafață.
Așadar, luna mai 2017. Președinte al Moldovei este Igor Dodon, iar țara, conform raționamentului unui șir de autori, se află pe “orbita rusă”. Curtea Constituțională se pronunță în privința prezenței Grupului operativ al armatei ruse din Transnistria, calificând-o ca ilegală, chiar dacă din contul grupului se formează batalionul rus de menținere a păcii.
Pe 17 octombrie 2017 Curtea Constituțională a luat o hotărărâre, potrivit căreia în cazul refuzului șefului statului de a numi repetat un ministru, președintele Parlamentului sau prim-ministrul pot prelua temporar această funcție. Adică, într-o republică parlamentară, unde atribuțiile președintelui sunt și așa reduse, au fost instituite noi mecanisme de control și echilibrare.
Pe 23 aprilie 2020 Curtea Constituțională a suspendat decizia Parlamentului cu privire la ratificarea acordului de împrumut cu Rusia și l-a demis din funcție pe președintele Curții, Vladimir Țurcan, apropiat de președintele moldovean, fiind înlocuit cu Domnica Manole, înaintată de opoziție.
Să aruncăm o privire peste una dintre problemele cheie ale intereselor rusești – diferendul transnistrean. În iulie 2017 a fost lansat primul punct de control mixt moldo-ucrainean, cu participarea președintelui de atunci al Ucrainei Petro Poroșenko și a premierului Moldovei Pavel Filip. Subtextul acestei acțiuni este evident: exercitarea unor presiuni asupra Tiraspolului. Era în stare președintele să împiedice acest lucru? Dar oare a împiedicat? E o întrebare retorică, desigur.
De fapt, până în noiembrie 2019 președintele nici nu avea un guvern pe care l-ar putea considera al său. Executivul își promova propria politică externă, separat de cea a șefului statului, iar aceasta nu era deloc una prorusă, în special în cele mai sensibile probleme pentru Moscova (Transnistria, relațiile moldo-ucrainene, relațiile dintre Chișinău și Bruxelles).
Numele nu are nicio relevanță
Problema cheie nu constă în trăsăturile personale ale fiecărui politician. Să lăsăm această chestiune pe seama psihologilor. Sistemul este de așa natură, încât orice persoană publică, cu idei proruse sau proeuropene, se va confrunta cu mișcări browniene ale multitudinilor de convenții, cu absența realizărilor promise, flexibilitatea partidului, cu alianțele care se schimbă cu ușurință. Aflarea în fotoliu de președinte a lui Dodon, Sandu sau Renato Usatîi nu ar schimba această situație. Atâta timp cât clasa politică își pune interesele personale înguste și opurtunismul mai presus de interesele naționale, care nici măcar nu sunt formulate, această schemă se va reproduce la nesfârșit.
La Chișinău la putere s-au perindat dreapta și stânga, prorușii și prooccidentalii, însă cultura politică internă nu s-a schimbat. Iată de ce “românofilul” Iurie Roșca l-a susținut pe vremea lui pe comunistul Vladimir Voronin, iar democrații de ieri – susținătorii oligarhului Vladimir Plahotniuc (care nici nu poate fi suspectat de alte simpatii decât față de propriile interese) au oferit un sprijin promotorului integrării eurasiatice, Igor Dodon, făcându-l dependent pe președinte.
Oricât de greu ar fi să recunoaștem, nici acum patru ani, nici acum 20 de ani, când a fost lansată lozinca aderării Moldovei la Uniunea Statală Rusia – Belarus, Chișinăul nu se afla pe orbita Rusiei. Iată de ce nu poți pierde ceea ce nu ai câștigat. Nu poți rata ceea ce nu ai avut. În acest context, devine foarte clară și logică telegramei de felicitare a lui Vladimir Putin, adresată învingătoarei alegerilor prezidențiale, Maia Sandu.
Acest lucru nu exclude erorile comise, la care Moscova ar trebui să se gândească. Mai întâi de toate, în viitor, utilizând limbajul medical, ar trebui să ne ocupăm de tratamentul unui pacient concret, nu conform manualului, adică să lucrăm cu fiecare țară în particular, cu elitele ei, nu cu reprezentările șablonate despre niște legi universale care funcționează în tot spațiul ex-sovietic.
De dragul obiectivității vom menționa că nici pe deplin proeuropeană Moldova nu a fost vreodată. Iarăși, “discursul corect” nu i-a scutit pe purtătorii lui de corupție, ineficiență și eșecuri economice, fapt demonstrat de scandalurile în jurul unor “prooccidentali” precum Filat sau Plahotniuc. Dar și cei din UE înțeleg prea bine că exploatarea în interese proprii a brandului Bruxellesului nu transformă țara-partener într-o a doua Germaniei sau a doua Franță. “Revoluția ambasadorilor” de anul trecut a arătat foarte clar acest lucru. În ce alte situații Occidentul ar mai fi cooperat cu Rusia?
Nu doar Moscovei îi displac deziluziile. Indiferent de pasiunile din diverse capitale din afara Moldovei, subiectul central în perioada următoare este schimbarea calității elitelor, eficientizarea lor. Cu siguranță acest lucru nu-l vor putea oferi nici comisarii europeni, nici emisarii din capitala rusă. Numele și prenumele șefului statului (mai ales că are atribuții reduse) nu va avea nicio importanță.
Fii la curent cu toate știrile din Moldova și din lume! Abonează-te la canalul nostru din Telegram >>>
Privește Video și ascultă Radio Sputnik Moldova
