În ultimul timp, în mediul de experți și în presa occidentală se discută în termeni panicarzi și uneori chiar apocaliptici despre “criza liberalismului” în relații internaționale. De regulă, vina pentru o astfel de evoluție a lucrurilor, care era de neimaginat acum 3-4 decenii, este pusă pe seama ascensiunii „populiștilor”, victoriei în alegeri a lui Donald Trump și chiar “conspirației mondiale a Rusiei”. Totuși, ce este ordinea internațională liberală, în ce măsură este vorba de o criză de moment sau un proces istoric firesc și inevitabil? Să facem o scurtă trecere în revistă a ultimelor evenimente și să medităm asupra ceea ce ne poate aștepta în viitorul apropiat.
Victoria liberalismului în lumea postbelică
Perioada de după cel de-Al Doilea Război Mondial a creat o atmosferă prielnică pentru dominarea concepției liberale în relațiile internaționale, în opoziție față de așa-numita școală realistă.
Teoria realistă a relațiilor, în linii generale, pornește de la ideea primatului suveranității statului național, care acționează rațional în baza propriilor interese naționale, supraviețuirea fiind unui din principalele deziderate, competiția internațională și războiul sunt tratate ca o stare firească, iar păstrarea raportului de forțe și încheiere unor alianțe reprezintă un garant al securității și păcii. Considerată periculoasă și anacronică, o astfel de viziune asupra lumii (care pornește de la așa autori clasici precum Machiavelli și Hobbes) este abandonată în forumurile internaționale, în favoarea unei viziuni optimiste și idealiste asupra lumii – liberalismul.
Modelul spre care au aspirat liberalii poate fi explicat prin câteva idei-cheie: primatul drepturilor omului și principiilor democratice, stabilirea și respectarea unor norme internaționale, general acceptate și superioare celor naționale, crearea unor structuri supranaționale care ar diminua rolul statului național, demilitarizarea statelor. În acest fel, se spera că va fi atinsă acea stare de pace eternă pe care o visau unele „minți luminate”. Pe de altă parte, într-o astfel de paradigmă, orice stat suveran care și-ar propune să se manifeste ca un actor autonom, ieșind din cadrul normativ internațional, este perceput ca o amenințare pentru ordinea mondială în ansamblu. Statul național și frontierele lui, războaiele și conflictele sunt privite ca niște elemente perimate, sortite dispariției, în timp ce viitorul este rezervat unui „sat global” în care vor fi excluși orice factori și subiecți care ar împiedica edificarea unei “fraternități internaționale” și a unui „viitor luminos”. Într-un astfel de context, afirmația “democrațiile nu se războiesc între ele” este tratată ca o axiomă, prin urmare, reieșind din acest raționament, exportul agresiv al democrației prin orice mijloace devine singurul instrument pentru asigurarea unui “viitor fără războaie”. Aici merită de menționat că democrația este livrată reieșind strict din modul de înțelege occidental al lumii, astfel civilizațiilor și popoarelor non-occidentale le este impus un model Vestic, prin care se asigură o hegemonie Occidentală.
O anumită perioadă, un astfel de model a funcționat, bucurându-se chiar și o susținere și o legitimitate din partea opiniei publice. Însă, în ultimii 70 de ani, societățile au cunoscut niște metamorfoze profunde, atât în interior (de la cele culturale, la cele demografice și economice), cât și în raporturile politice și economice între națiuni și regiuni. Aceste schimbări nu mai corespund, nu mai consună cu ideile pe care era așezată lumea veche. Devine tot mai solicitată o revizuire a temeliilor ideologice a edificiului ordinii internaționale, pentru evitarea unui colaps total. Altădată aruncate la marginea istoriei moderne, astăzi se revine la o conceptualizare a ideilor de suveranitate, identitate națională, democrație, drepturile omului, modelele economice și raporturile între marile puteri, luând în considerație noile provocări globale și regionale. Până în secolul XIX, șansele de supraviețuire ale unor state naționale erau privite și ele cu mult scepticism, imperiile multinaționale fiind considerate niște entități care nu pot fi zdruncitate. Exact așa cum a fost în epoca „primăverii popoarelor”, apoi în anii 1917-1918 – când au dispărut ultimele imperii, azi lumea se află în acea etapă în care redefinirea universului în care trăim devine o primă necesitate pentru că nu mai poate funcționa pe niște construcții rupte de noile realități.
Teoria liberală: nu-i statul, nu mai sunt probleme
Unul din părinții teoriei liberale a relațiilor internaționale, Emmanuel Kant, care în “Spre pacea eternă” descrie modul în care vede noua ordine mondială: lichidarea tuturor cauzelor care ar putea declanșa în viitor un război, desființarea armatelor regulare, instaurarea modelului republican, înființarea unei ligi a națiunilor, etc. Toate aceste idei au prins rădăcini adânci în mediul intelectual european, contribuind ulterior la cristalizarea unei platforme pentru reașezarea relațiilor internaționale după două conflicte mondiale majore.
După primul război mondial, președintele american Woodrow Wilson este acel care propune europenilor stabilirea unei ordini internaționale, prezentată în manifestul din cele 14 puncte, pornind de la ideile propuse de Kant: interzicerea tratatelor secrete, viitoarele tratate urmează să facă parte din legi internaționale, libertatea absolută a navigației, lichidarea tuturor barierelor economice, dezarmarea la nivel mondial, înființarea unei instituții internaționale care ar veghea asupra păcii – Liga Națiunilor. Desigur, Wilson nu a fost nu a inventat nimic nou, ci doar a enunțat de la o tribună ceea ce era la modă în cercurile intelectuale ale epocii.
Dacă în perioada interbelică, după Primul Război Mondial, tentativele de a impune un astfel de model – prin crearea Ligii Națiunilor, a suferit eșec din varii motive, contextul de după cel de-al doilea război mondial a devenit unul favorabil pentru realizarea acestui proiect: înfrângerea Germaniei, frica față de ororile războiului și crimele împotriva umanității a obsedat mințile acelei generații.
Astfel, în anul 1945 este înființată Organizața Națiunilor Unite (ONU), este adoptată Declarația Universală a Drepturilor Omului (1948) – ambele instituții devin fundamentale și obligatorii pentru toți la nivel global și un criteriu de recunoaștere și acceptare. Astăzi niciun stat nu poate exista fără a avea, în același timp, calitatea de membru al ONU. În următoarele decenii sunt create noi și noi structuri supranaționale: organizații interguvernamentale regionale și internaționale, organizații economice, organizații neguvernamentale internaționale, care devin principalele forumuri pentru gestionarea problemelor globale, în timp ce statelor li se rezervă un rol secundar. Un astfel de model este devine o normă și o fatalitate – se vorbește tot mai mult despre incapacitatea statului național de a rezolva problemele omenirii, despre necesitatea transmiterii cât mai multor atribuții unor instituții continentale (cum ar fi Uniunea Europeană) sau chiar globale (Guvern Mondial). Globalizarea este percepută ca un destin, o cale care nu poate fi evitată, un punct final al istoriei umane. Prin anii 70-80, sintagma Noua Ordine Mondială presupunea tratarea statul național (îndeosebi a celui cu un regim autoritar) și frontierele drept o rădăcină a tuturor relelor din istorie. Urmând aceste raționamente, el trebuie să dispară, cedând treptat din suveranitate unor structuri mai mari, care trebuiau să devină tot mai globale și tot mai centralizate. O astfel de viziune era împărtășită inclusiv și de anumiți reprezentanți ai mediului intelectual liberal din URSS. În 1989, spre exemplu, savantul și deputatul Andrei Saharov propusese proiectul unei constituții care presupunea crearea unei Uniuni Sovietice ai Republicilor din Europa și Asia. În articolul 4 al acestui document se vorbește deschis despre o evoluție spre un guvern mondial:
“Pe termen lung, Uniunea, prin intermediul organelor puterii de stat și cetățenilor, va aspira spre o apropiere reciprocă (convergență) între sistemele socialiste și capitaliste, drept o soluție unică de soluționare a problemelor globale și interne. Expresia politică a unei astfel de apropieri trebuie să devină crearea în viitor a unui Guvern Mondial”.
Totuși, în scurt timp urmează destrămarea URSS, căderea regimurilor “comuniste” din Europa Centrală și de Est. Globalizarea nu mai este percepută ca o convergență a civilizațiilor și modelelor politico-economice, ci ca o extindere maximă a modelului și dominației civilizației euro-atlantice. Autorul american de origine japoneză, spre exemplu, Francis Fukuyama se grăbea să proclame „sfârșitul istoriei” odată cu “triumful democrației liberale în întreaga lume”. Desigur, mai târziu, acesta va reveni la tezele sale, mărturisind că toate concluziile lui a fost pripite și eronate.
„Revoluțiile colorate” din Europa Centrală și de Est (sub mandatul lui G. W. Bush), “primăvara arabă” (sub mandatul lui Barack Obama), percepute ca o ultimă lovitură dată rămășițelor regimurilor autoritare, unica piedică în fața marșului triumfalist al liberalismului, eșuează, provocând nu doar o stare de haos și crize politice regionale și internaționale, dar și o doză mare de scepticism față de eficiența tentativelor de “democratizare cu forța” ca instrument de asigurare a păcii în lume. În cele din urmă, Orientul nu s-a grăbit să îmbrățișeze modelul liberal, iar Occidentul a fost nevoit să constate că “trenul democrației globale” a deraiat, provocând noi și noi victime. Deranjarea “stupului de albine” în Africa de Nord și Asia, care a lovit Europa cu o criză a refugiaților, a făcut praf orice iluzii cu privire la posibilitatea „construcției unei lumi globale liberale și democratice, fără războaie”. Prețul s-a dovedit a fi prea mare, iar omul vestic nu mai este dispus să plătească cu propria bunăstare și siguranță pentru „revoluțiile mondiale”.
Ordinea liberală reprezenta doar o interfață, o iluzie. Toată lumea era conștientă că egalitatea tuturor statelor în fața normelor internaționale, relațiile democratice între țări nu reprezintă decât o farsă. În realitate, în spatele acestor forme fără fond, SUA juca în continuare rolul de prima vioară, iar discursul despre iminența unei guvernări globale unice, în dauna statelor naționale (repet, care erau privite ca structuri perimate), doar legitima pretențiile imperiului american la dominație globală. În tentativele sale de a se extinde pe tot globul, organismul Statelor Unite a început să se fisureze, pierzând din potența de a-și asigura dominația economică, militară și ideologică. O atribuție a avut nu doar ascensiunea unor noi poluri ale puterii (precum China și India), dar și o polarizare ideologică extremă chiar în interiorul societății americane în ultimii ani ai mandatului lui Obama. Un imperiu în care două mari tabere politice (de la extrema dreaptă, la extrema stângă) se contestă tot mai mult, dorind să reconstruiască țara din temelii, nu mai poate pretinde la o agendă ideologică pe plan extern, pe care s-o utilizeze în calitate de instrument hegemonic. Statele Unite devin tot mai puțin capabile să mențină un consens pe plan intern pe anumite subiecte vitale de coeziune națională, motiv pentru care i se diminuează tot mai mult capacitatea de a acționa pe plan internațional ca o structură bine definită valoric, așa cum era în trecut. Inclusiv tentativele unor diplomați americani, cum ar fi cel din Germania, Richard Grenell, de a susțin coagularea unor forțe conservatoare europene anti-sistem, a provocat reacții nervoase din partea clasei politice germane, obișnuite cu un alt discurs politic al reprezentanților oficiali ai SUA.
Desigur, vina nu poate fi pusă exclusiv pe umerii lui Trump, așa cum se obișnuiește să se afirme astăzi în mediile analitice. Mai curând e vorba de niște procese istorice obiective, care nu țin neapărat de niște cicluri electorale și nici de personalitatea unui lider politic. Trump nu este cauza destrămării actualului model de organizare a lumii, ci mai curând un simptom, o reacție firească de autoapărare a organismului în cazul pătrunderii unei infecții care pune în pericol viața și sănătatea. Dacă nu ar fi existat Donald Trump, el trebuia inventat.
Compromiterea structurilor internaționale: sfârșitul globalizării
Mai multe evenimente care au urmat la sfârșitul anilor 90, începutul anilor 2000 au demonstrat că sistemul normelor și organismelor internaționale nu sunt capabile să facă față provocărilor: bombardamentele SUA asupra Iugoslaviei, recunoașterea independenței Kosovo, campania antiteroristă internațională de după 11 septembrie 2001 – invazia Afganistanului și Irakului, au devenit elementele care au sădit picătură cu picătură sentimente de îndoială în capacitatea ordinii liberale, în frunte cu SUA, de a asigura pacea și stabilitatea în lume. Discursurile propagandistice de altă dată nu mai au priză la public, opinia publică nu mai înghite mesajele despre „războaiele în numele păcii”, “crime în numele democrației”. În special, așa-numita „corectitudine politică”, cu care bravează mainstream-ul politic actual, a jucat un rol decisiv în erodarea înțelegerii democrației liberale. Atunci când elita insistă că 2+2=22, ridicând toate aberațiile la nivel de norme supreme și subiecte de importanță globală, atunci orice om normal, mai devreme sau mai târziu, va avea dubii nu doar în privința integrității mentale și capacității de a percepe realitatea a unei astfel de „elite”, dar și în privința sistemului politic național și internațional pe care acestea îl reprezintă.
ONU, la rândul său, este tratată tot mai mult ca un organism internațional mort, lipsit de eficiență și legitimitate, care joacă mai mult un rol formal, fiind incapabil să ofere soluții la marile probleme ale lumii. Nu în zadar, astăzi devin tot mai actuale și apelurile și dezbaterile despre necesitatea reformării ONU. Deocamdată, nu este clar ce presupune și cum va arăta această reformă, dacă nu cumva va da peste cap toate raționamentele pentru care a fost înființată această structură.
În tot acest haos, doar apelarea la ultimele și singurele instituții cu adevărat legitime – guvernele naționale, mai poate readuce încrederea în ziua de mâine. Reinventarea și consolidarea statului național în calitate de actor principal într-o lume în care cetățean se simte tot mai neajutorat și lipsit de repere devine agenda noilor forțe politice. Așa-numitele mișcări populiste sunt doar niște simptome care scot la iveală aspirațiile acelor mase care au mai rămas active politic. Cu alte cuvinte, putem vorbi de un sfârșit al epocii postbelice și a ordinii liberale și o revenire la modelul realist, în care este reactualizată ideea statului suveran ca principalul jucător pe plan internațional, iar organismele internaționale sunt înlocuite cu acorduri bilaterale sau multilaterale între state în dependență în dependență de interesul național al fiecăruia.
Eșuarea tratatului trans-atlantic (TTIP) și cel trans-pacific (TPP) semnalează sfârșitul utopiei globalizării economice: SUA resping zone mari de liber schimb și adoptă un model protecționist, preferând să negocieze și încheie acorduri separate cu fiecare stat în parte, pornind strict de la interese naționale. Noua strategie lovește într-o altă structură internațională – Organizația Mondială a Comerțului (OMC), ai cărui autoritate riscă să fie subminată de războiul comercial între SUA și UE, SUA și China, SUA și Rusia. Mai mult decât atât, la Washington urmează să fie propus un proiect legislativ prin care SUA ar diminua autoritatea OMC. La un moment dat, presa americană chiar a scris că Donald Trump ar fi amenințat inclusiv cu retragerea Statelor Unite din această organizație. Ce se va întâmpla în cazul în care OMC va da dreptate UE, Chinei și Rusiei? Luând în considerație caracterul imprevizibil al lui Trump, e ceva ce ar putea fi imposibil de prognozat.
Cazul Uniunii Europene este și el unui relevant: experiența din ultimii decenii în cadrul acestei structuri a arătat că instituțiile europene nu sunt capabile să substituie statele naționale în rezolvarea unor probleme. Spre exemplu, guvernul Germaniei rămâne în continuare cea mai importantă voce, în special la politica externă, decât birocrația de la Bruxelles. În plus, lipsa de solidaritate de care au dat dovadă în mai multe cazuri statele-membre demonstrează odată în plus că instituțiile supranaționale continentale suferă de o gravă criză de încredere și legitimitate și nicio țară nu este dispusă să-și cedeze din interese naționale în numele unor abstracte „principii și valori europene”. Liderii statelor naționale devin tot mai realiști și tot mai pragmatici, iar idealismul cosmopolit, la modă în perioada de după cel de-al doilea război mondial, nu mai reprezintă o platformă al proceselor politice.
De la „pace eternă” la un „război etern”?
Goana reînarmării, remilitarizarea statelor Occidentale reprezintă un alt indicator al destrămării ordinii liberale: statele tind să aibă mai multă încredere în dreptul forței decât forța dreptului internațional. Garanțiile și normele internaționale nu mai valorează nimic și doar menținerea unui echilibru sau atingerea unei supremații militare mai poate oferi sentimentul de siguranță. SUA cere aliaților săi să-și majoreze bugetele destinate domeniului apărării, Europa discută timid despre o armată comună europeană, o parte a statelor europene solicită o prezență tot mai mare a tehnicii și trupelor militare în apropierea frontierelor Rusiei, exportul de arme pe plan global nu scăzut în ultimii ani. Dimpotrivă, crește continuu. Despre ce pace mai putem vorbi când armele revin în “dialogurile” internaționale în calitate de „argumente irefutabile”?
Totuși și eficiența NATO ridică mai multe semne de întrebare: neînțelegerile și diversitatea intereselor statelor membri încetinește capacitatea de a lua decizii rapide la nivel politic în situații extreme. În pofida desfășurării brigăzilor multinaționale în Europa, capabile să intervină în caz de necesitate, planează anumite îndoieli asupra capacității instituțiilor politice de a ajunge la un consens și un răspuns comun într-o eventuală situație de criză. În cele din urmă, chiar și marele bloc euro-atlantic simte consecințele fragmentării lumii.
Spre o lume multipolară
Nici chiar în perioada războiului rece lume nu a fost una bipolară, așa cum se obișnuiește să se afirme. După cel De-Al Doilea Război Mondial Occidentul continua să reprezinte centrul sistemului mondial, în timp ce URSS și sateliții săi nu era decât o periferie care încercau să reziste în fața expansiunii și hegemoniei Vestului prin valorizarea propriile resurse interne.
Astăzi, ascensiunea Chinei, Indiei și altor puteri creează pentru prima dată în istoria ultimelor secole premise pentru o adevărată reconfigurare a lumii: polurile puterii se mută în Orient, iar Occidentul pierde tot mai mult nu doar economic și politic, dar și ideologic. Aici nu e vorba doar de o redistribuire a resurselor materiale, dar și de mutațiile pe care le suferă imaginea despre “civilizație/barbarie”, popoarele “superioare/inferioare”.
Multipolaritatea nu este doar una geopolitică. E mai mult decât atât – e o recunoaștere a pluralității civilizațiilor și o renunțare la falsul universalism al culturii occidentale în fața unui “orient” diabolizat. Această contra-revoluție ideologică va zdruncina inevitabil și sistemul economic global, care nu este întemeiat atât pe niște “legități obiective”, așa cum se pretinde, cât pe idea “supremației rasiale și ideologice” a lumii euro-atlantice. Occidentul va fi nevoit să trateze celelalte civilizații ca parteneri egali de dialog, renunțând la o tratare de pe poziții exclusiviste și de supremație. Această relație este valabilă inclusiv și în interiorul Europei: între Est și Vest, între Nord și Sud. Desigur, acest lucru nu va avea loc imediat. După secole de colonialism și dominație, Occidentul reacționează tot mai isteric pe măsura ce conștientizează că nu mai deține un monopol global, însă este nevoit tot mai mult să se resemneze cu noile realități și în același timp să-și redefinească propria identitate sau propriile identități.
Revenirea în actualitate a ideii de identitate în societățile occidentale este un rezultat al eșuării internaționalismului liberal. Prin urmare, odată cu renașterea identitară (ceea ce presupune și revigorarea factorului religios) a Estului, Vestul este nevoit să-și reinventeze sau să reconstruiască temeliile valorice și rosturile metafizice pe care să întemeieze noile state naționale într-o epocă postglobalizare.
Cum va arăta lumea?
Rezumând, ar trebui să evidențiem următoarele tendințe globale: apusul imperiului american și fărâmițarea lumii într-o multitudine de „feude”, globalizarea este însoțită de o “globalizare” tot mai accentuată, urmată de resuscitarea sentimentelor naționale, identitare și suveraniste; slăbirea rolului sau dispariția structurilor supranaționale și organizațiilor internaționale; forța normelor internaționale care aveau menirea să garanteze pacea este înlocuită de dreptul forței, sporirea nivelului de militarizare și stabilirea unui echilibru al forțelor militare între marile puteri; protecționismul ia locul liberului schimb, iar marele zone de liber schimb sunt înlocuite de acordul bilaterale. Frontierele zonelor de influență sunt rescrise, iar drepturile omului sunt tratate tot mai mult prin prisma ideilor de securitate și interes național. Migrația necontrolată reînvie ideea importanței frontierelor naționale, iar libertatea de circulație va fi restrânsă tot mai mult. Reducerea populației tinere și îmbătrânirea populației, precum și crizele provocate de ruinarea vechii ordini vor accentua procesele de îndepărtare de la principiile clasice ale democrației liberale, favorizând modele tot mai autoritare (inclusiv în Occident).