CHIȘINĂU, 26 ian – Sputnik, Octavian Racu. Într-o zi de toamnă, pe 20 octombrie 2011, în timp ce oferea un interviu postului de televiziune CBS News, Hillary Clinton a primit un mesaj pe telefon, care îi provocase niște reacții de bucurie. “Am venit, am văzut, el a murit!”, exclama oficialul american, fără să-și ascundă zâmbetul și satisfacția. Era vorba despre capturarea și asasinarea cu sânge rece a liderului Libiei, Muammar al-Gaddafi. În acest fel, se credea că Washingtonul marca un nou gol în poarta “regimurilor autoritare”, iar revoluția mondială democratică părea de neoprit. America încă își mai permitea să-și arate mușchii în fața tuturor.
Conform planurilor SUA, următoarea jertfă pe altarul „libertății” ar urma să fie președintele Siriei, Bashar al-Assad. Așa cum s-a dovedit ulterior, această misiune s-a dovedit a fi destul de complicată. Războiul civil din interiorul Siriei, dar și lupta împotriva Statului Islamic, care s-a extins profitând de haosul din țară, s-a prelungit. În cele din urmă, Occidentul a fost nevoit să se consoleze cu Assad în fruntea țării, în contextul susținerii acordate de Rusia guvernului legitim.
Între timp, următoarea țintă a SUA a vizat vecinul imediat al Rusiei: lovitura de stat de la Kiev, care s-a soldat cu înlăturarea de la putere a președintelui Viktor Ianukovici, a provocat un conflict în regiunile din Estul Ucrainei, unde cetățenii s-au arătat nemulțumiți de schimbarea puterii politice prin forță.
Pe 15 iulie 2016, în Turcia are loc o tentativă de lovitură de stat, orchestrată de anumiți reprezentanți ai forțelor armate turce. Totuși, președintele Recep Tayyip Erdogan reușește să se mențină în funcție, iar puciștii sunt înfrânți. Anume acest moment marchează o schimbare radicală a atitudinii turcilor față de partenerul NATO, și anume SUA, care sunt suspectate de implicarea în tentativa loviturii de stat.
Trump: nu vom interveni în politica internă a altor state!
Victoria lui Donald Trump în alegerile prezidențiale din SUA a dat noi speranțe în schimbarea agendei internaționale a Washingtonului. În perioada campaniei electorale, dar și după inaugurare, Trump a promis că noua administrație “nu va promova o politică externă îndreptată spre înlăturarea regimurilor din alte state”. Mai mult decât atât, în discursurile rostite la Adunările Generale ale ONU din 2017 și 2018, liderul american afirma că privește lumea ca “un amalgam de state suverane, fiecare având dreptul să-și urmărească propriile interese naționale”.
Totuși, ceva a început să scârție la Casa Albă. Pe 23 ianuarie, în Venezuela se declanșează acțiuni de protest împotriva actualului președinte, Nicolas Maduro. În aceeași zi, liderul opoziției și președinte al Adunării Naționale, Juan Guaido, se autoproclamă președinte interimar al țării, bucurându-se de o recunoaștere imediată din partea SUA. Exemplul Statelor Unite este urmat de alte state din Europa și American Latină, partenere ale SUA.
Mai mult decât atât, a doua zi, consilierul pentru securitatea națională de la Casa Albă, John Bolton, face alte declarații năucitoare: Washingtonul speră că armata Venezuelei va trece de partea lui Guaido, iar SUA vor face totul pentru a tăia orice finanțare a guvernului de la Caracas.
Dacă poziționarea unor state precum Rusia și China nu a surprins SUA, decizia Turciei (care a trecut prin experiența unei lovituri de stat) de a-l susține pe actualul președinte, Nicolas Maduro, a provocat americanilor iritații și creat o nouă breșă în relațiile dintre Washington și Ankara. Criza politică din Venezuela riscă să se transforme într-un nou motiv de disensiuni între marii jucători internaționali.
Un nou test pentru ordinea mondială multipolară
Occident a dezvoltat, în decursul mai multor decenii, un mecanism bine pus la punct de delegitimarea și răsturnarea guvernelor incomode. Fiecare dictator căzut adăuga câte o bilă albă la prestigiul și autoritatea SUA și aliaților lor. Orice dezarcord cu agenda Occidentului în condițiile unei lumi unipolare putea lejer să se transforme într-o condamnare la moarte pentru orice lider politic.
Astfel, situația politică din Venezuela nu este doar un simplu conflict intern. Este mai mult decât atât – e un examen pentru capacitatea Occidentului sau lumii euro-atlantice de a emite verdicte pe plan global, fără a întâmpina vreo rezistență din partea altor actori. Menținerea lui Maduro devine o miză majoră pentru toate statele care pledează în favoarea unei ordini multipolare și pentru respectarea principiului suveranității naționale. Exact așa cum a fost în cazul Turciei, eșuarea tentativei de înlăturare a lui Maduro ar putea demoraliza Occidentul și demonstra eficiența acțiunilor coordonate ale altor poluri ale lumii.
La Caracas lupta se duce nu atât între putere și opoziție, cât între modelul unei lumi unipolare și multipolaritate. Dacă Maduro cade, SUA vor fi motivate să-și continue să aplice acest mecanism și asupra altor state, în pofida eșecului în Siria și Turcia. Apusul are nevoie de o izbândă pentru a-și demonstra potența pe plan mondial, cu care apoi să șantajeze și să amenințe alte state, să legitimeze sau să nu legitimeze guvernele care vor îndrăzni să-și apere interesele naționale în dauna intereselor globaliste.
Menținerea în funcție a actualului președinte venezuelean va demonstra faptul că Occidentul nu mai poate juca rolul de judecător, moralist și jandarm al lumii, fiind nevoit să ia în considerație și pozițiile noilor mari puteri ale lumii. În primul rând, în joc se află autoritatea Chinei, Rusiei, UE și Turciei.
