Occidentul îi atribuie “înfrângere” Rusiei din cauza neprezentării la război

Cine a câștigat în acest război (invadarea Ucrainei de către Rusia) care nu a avut loc și ce fel de război a fost acesta?

“Rusia a clipit prima? Sau, pur și simplu, ea a închis un ochi ca să țintească mai bine și să apese pe trăgaci?”. Această citată din The Economist caracterizează cel mai bine dispoziția de astăzi a elitelor atlantiste – ei nu se grăbesc să anunțe detensionarea situației legate de Ucraina, preferând să mai țină nițel pe ordinea de zi campania informațională cu privire la “pericolul rusesc” și invazia Ucrainei de către Rusia. Cu toate acestea, în general, actuala etapă a confruntărilor dintre Rusia și Occident trebuie considerată închisă, asta înseamnă că putem face niște totaluri preliminare. Cine a câștigat în acest război care nu a avut loc și ce fel de război a fost acesta?

Noi știm că, practic, Rusia nu poate fi învinsă pe câmpul de luptă dacă noi (rușii – n.n.) înșine nu ne vom dezintegra din interior și nu ne vom submina propriile forțe. Așa a fost în fierbintele Primul Război Mondial și în Războiul Rece – și iată consecințele capitulării benevole în Războiul Rece noi le suportăm până în prezent, inclusiv pe direcția ucraineană.

Acum noi vedem o nouă formă a confruntării – adversarii noștri au anunțat că noi pregătim un război, au fixat chiar data și eroic au încercat să-l oprească. Dar atunci când s-a constatat că războiul nu a avut loc, adică Rusia nu a mers la război, se încercă să ni se consideră înfrângere și nici măcar o înfrângere tehnică – ca în sport atunci când un adversar nu se prezintă, ci geopolitică. Și acum nu mai contează dacă credea cu adevărat Occidentul în ceea ce el însuși propovăduia – adică în faptul că noi (rușii – n.n.) cu adevărat vom agresa Ucraina – sau asta a fost o operațiunea specială în totalitate (de fapt, pentru anglo-saxoni a fost și una și alta). Acum altceva este important: ei încercă să ne declare învinși în confruntarea geopolitică. Pe cât de reușite pot fi aceste încercări?

Dacă e să vorbim de reputați internațională a Rusiei, atunci “prevenirea agresiunii ruse de către Occident” nu va avea nicio repercusiune asupra ei. Dincolo de publicului occidental nu ai cui să-i “vinzi” asta – nici Chinei, nici Indiei, nici lumii arabe (care a însușit foarte bine lecția siriană) și nici Americii Latine (în baza unei coincidențe întâmplătoare, dar simbolice, președinții a doua cele mai mari țări din America Latină, Brazilia și Argentina, au vizitat Moscova chiar în apogeul isteriei cu “invazia”). Adică victoria virtuală în războiul inventat de anglo-saxoni nu le va aduce acestora bile albe, dar iată cele negre vor fi multe.

Căci acuzațiile mincinoase (chiar evident mincinoase) cu privire la agresiunea rusească lovesc chiar în reputații mincinosului. Și chiar dacă nimeni în lume nu se îndoia de capacitatea anglo-saxonilor de a ale atribui altor orice, acum cea mai marte parte a liderilor mondiali au tras concluzia că, de data aceasta, “Akela a ratat”.

De ce el a făcut asta – din temerea reală că rușii au putea să invadeze Ucraina sau cu scopul de a face presiune și de a intimida Rusia – pentru restul lumii nu este o chestiune de principiu. Washington și Londra a organizat o isterie de proporții globale și acum Rusia are toate motivele să le acuze că au recurs conștient la dezinformări și provocații.

Orice țară se poate pune în situația Rusiei și să înțeleagă ce ar fi făcut în acest caz. Și toți ar fi procedat cam la fel: trebuie să procedeze de așa manieră încât să accelereze procesul prin care să-i lipsească pe anglo-saxoni de posibilitatea de a organiza o teroare informațională de așa amploare.

Adică lumea trebuie să devină cât mai repede cu adevărat multipolară, ca operațiunile speciale informaționale ale occidentalilor să poată fi desfășurate doar în țările occidentalilor.

De altfel nici influența celor întâmplate asupra opiniei publice occidentale nu va fi chiar fără echivoc, așa cum le pare acum multora. Laurii “făuritorilor de pace”, adică a celor care au prevenit războiul și l-au “oprit pe Putin”, nu-i vor ajuta nici lui Johnson (dacă el va evita demiterea – atunci doar calităților lui de luptător pe arena politicii interne), nici lui Biden și “băltoacei din Washington”.

Chiar dacă o oarecare parte a americanilor va crede în aceea că Biden l-a oprit pe Putin, asta nici cum nu-i va ajuta pe democrați în noiembrie să oprească revanșa lui Trump la alegerile interne (de partid) pentru congresul (acolo alte trucuri – de politică internă - ar putea să fie aplicate (ca să-l salveze pe Biden – n.n.), dar și aci există mari îndoieli).

Mai mult, după începerea negocierilor ruso-americane privind securitatea, “apărarea Ucrainei” ar putea fi întoarsă împotriva democraților, punându-le în cârcă faptul că au făcut cedări rușilor și că au contribuit (democrații americani – n.n.) l apropierea pe viitor a apropierii Rusiei de China.

Dar mai este și al treilea câmp în care poate fi utilizată teza “Rusia a pierdut” – în politica internă rusească. Oponenții noștri geopolitici vor exploata această temă cu un cinism deosebit. Și nu între liberalii noștri pro-occidentali, acolo totul eswte simplu până la primitivism - totul se bazează pe credința în capacitatea americanilor de a salva lumea și Rusia de îngrozitorul Putin.

Nu, propaganda va viza, de-altfel orbește, o parte din publicul nostru cu atitudini patriotice – toată dezamăgirea va consta în faptul că “Putin nu a cucerit Kievul”. Asta am mai văzut-o în anii 2014-2016, toate aceste lamentări interminabile despre faptul că “Putin a trădat” (Donbasul, Novorosia, lumea rusă, interesele rusești). Acum va fi la fel: s-a speriat, nu a eliberat Ucraina, măcar Malorosia, s-a plecat sub presiunea Occidentului. Și explicațiile sunt gata: ce așteptări să ai de la această putere dacă ei toți își au în Occident banii, copiii și interesele. În această prostie, din păcate, chiar în cel de-al nouălea an de confruntare cu atlantiștii, mai crede o parte a poporului nostru credul.

Mai există o variantă “Rusia a pierdut” – un pic mai complicată. Noi nu am vrut să luptăm, dar am vrut să-i speriem pe anglo-saxoni, de aceea le-am spus condiții de securitate inacceptabile din start și am organizat această demonstrare militară a forței în jurul Ucrainei. Mizând pe faptul că ei se vor speria, se vor cutremura și vor ceda – minimum vor oferi garanții că Ucraina nu va fi acceptată în NATO. Dar iată că verticalul Biden și ceilalți nu au cedat, dimpotrivă - mai că nu ne-au provocat pe noi la război împotriva Ucrainei, un război pe care Putin nu se pornise să-l poarte. Și în consecință noi am fost nevoiți să facem un pas înapoi, acceptând o “pace proastă”, adică să revenim la momentul de până la acutizarea situației.

În această logică cel mai slab argument (în afară de presupunerea că Occidentul a provocat agresiunea noastră – acesta contrazice total intențiile și tactica anglo-saxonilor) este primul: trebuie să credem faptul că Putin a jucat blitz, adică a sperat într-o victorie rapidă într-o partidă scurtă. Dar înaintând în noiembrie ultimatumul cu garanțiile de securitate, președintele nu a pornit de la vulnerabilitatea lui Baiden (care cu adevărat a devenit mai slab, inclusiv din cauza istoriei afgane), nu a pornit de la schimbul de putere din Germania sau de apropierea alegerilor în Franța – el a pornit de la strategia generală a luptei pentru Ucraina. Care durează deja nu doar opt ani după alipirea Crimeii și cu fiecare an capătă un caracter tot mai dur. Noi luptăm pentru Ucraina nu cu Zelenski sau cu oligarhii ucraineni, ci cu acele forțe din lumea atlantistă care în permanență contează pe desprinderea de noi a acestei părți a Rusiei istorice. Adică pariază pe consolidarea strategică și istorică a totalurilor anului 1991 – revizuirea hotarelor dintre lumea rusă și Europa. Anume acest fapt este categoric inacceptabil pentru noi – nu pentru Putin, dar pentru oricare rus de pe cele două părți ale hotarului ruso-ucrainean. Anume asta îi spune Putin Occidentului în propunerile-cerințele lui și asta au înțeles foarte bine elitele anglo-saxone.

Pe ei nu-i deranjează ce va face astăzi Putin, pe ei îi deranjează faptul Rusia îi forțează să renunțe la planurile de “atlantizare” a Ucrainei, de planurile de expansiune spre Est. Vorbind sincer, într-o perspectivă pe termen mediu, ei aveau puține șanse să păstreze ceea ce nu le aparține – și acest lucru îl înțeleg bine strategii adevărați cum ar fi Henry Kissinger – dar ei și-au făcut iluzia că toată această poveste cu Ucraina poate fi întinsă suficient de mult. Acum Putin i-a lipsit de această iluzie. Vor avea nevoie de ceva timp ca să reflecteze și să recunoască acest fapt. Adică faptul propriei înfrângeri în această luptă (dar deocamdată nu și în războiul geopolitic) pentru Ucraina.