Ucraina: jubileul crizei

Pe 24 august Ucraina a marcat cu fast 30 de ani de independența ei formală. Însă anume în momentul declarării independenței ucrainene (până la destrămarea oficială a URSS) s-a declanșat criza ucraineană, nicidecum în 2014, nici chiar în 2004, așa cum se crede.

Deja pe atunci conducătorii republicii sovietice, care își declarau public intenția de a construi un stat modern, bazat pe principiul cetățeniei, în realitate au pornit pe calea edificării unei himere etnice. Această alegere a predeterminat apariția problemelor ulterioare.

Spre deosebire de Letonia și Estonia, care au introdus imediat instituția de non-cetățeni pentru comunitățile locale rusești, naționaliștii ucraineni își intensificau presiunile treptat.

Iată de ce statele baltice, trecând printr-o criză politică slabă în momentul înființării lor ca state, au reușit să blocheze orice rezistență a rușilor locali pe termen lung.

La începutul anilor 90, Rusia, slăbită politic, nu era atrăgătoare din punct de vedere economic, o bună parte din rușii baltici preferând să se integreze cu orice preț în societățile locale. Cei care nu reușeau s-o facă, se strămutau în Rusia, profitând de faptul că până la sfârșitul anilor 90 legislația Rusiei cu privire la migrație era mai permisivă. În acest fel, comunitatea rusă din statele baltice se diviza, iar cei capabili de rezistență au fost marginalizați.

Mai întâi despre ruși

Ucraina a pornit pe o altă cale. Legislativ drepturile rușilor o perioadă nu erau restrânse. Ucrainizarea decurgea prin metode lente, fiind neobservată de majoritatea populației. Mult timp acest lucru a permis păstrarea unei păci etnice și “transformarea” benevolă a rușilor locali în adevărați ucraineni (nu doar din punct vedere al cetățeniei).

Însă din 2005 (începutul mandatului de președinte a lui Iușcenko) statul a recurs la instituționalizarea legală a cotelor de limbă în presă, cultură și artă. Demnitarii au început să-și exprime indignarea că pe străzile majorității orașelor ucrainene se auzea exclusiv limba rusă. Se recurge la o ucrainizare forțată a educației. Școlile ruse din capitala Ucrainei devin de elită, pentru că rămân mai puțin de zece într-un oraș de patru milioane (oficial – 2,6 milioane). În vestul Ucrainei învățământul în limba rusă dispare în totalitate. Propaganda de stat începe treptat să le insufle celor care se consideră ucraineni (sau locuiesc în Ucraina) sentimente de inferioritate pentru că „nu au reușit să învețe limba”.

Majoritatea cetățenilor vorbitori de rusă din Ucraina posedau ucraineana, pentru că era o disciplină obligatorie în școlile din RSSU, însă oamenii preferau să comunice în limba maternă, pe care o auzeau în familie din momentul nașterii.

Însă teza despre inferioritatea vorbitorilor de rusă a început să funcționeze. Oamenii au făcut o alegere. Unii au început să se forțeze să vorbească ucrainește în viața de zi cu zi. Nu le-a reușit prea bine, iar “adevărații patrioți” oricum văd la persoanele care vorbesc în ucraineană cu un accent rusesc, niște “muscali mizerabili”. Unii și-au exprimat protestul.

Între timp statul a continuat să strângă șuruburile lingvistice, motiv pentru care i-a ostilizat chiar și pe activiștii rusolingvi ai Maidanului, care se considerau ucraineni patentați, fiind jigniți de faptul că aportul lor la îndepărtarea Ucrainei de Moscova nu a fost apreciat.

În scenă ies naționaliștii

În consecință, astăzi realitatea etnopolitică, suficient de pestriță, s-a fragmentat și mai mult.

Rușii care locuiesc în Ucraina se împart în cei care vor în Rusia și cei care visează la refacerea unei construcții unionale, în care Moscova nu se amestecă în treburile Ucrainei, cu excepția cazurilor când e nevoie de bani sau de a construi ceva.

Ucrainenii se împart în cei care consideră că Ucraina trebuie să experimenteze în continuare cu diverși președinți, până în momentul în care vor găsi pe cel care “o va adera” la UE și NATO, după care toate problemele se vor rezolva de la sine. Un alt grup, reprezintă cei care vor o autarhie etnică pe teritorii ucrainene, un incubator pentru cultivarea unei “rase superioare”. Mai există și activiștii rusolingvi ai Maidanului și “eroii conflictului din Est”, care simt că au încetat să mai fie ruși, dar nu au devenit ucraineni.

Într-o țară cu o situație atât de dificilă în interiorul unei națiuni care formează statul, distanța până la o stabilizare este foarte lungă. Totodată, situația se complică și de faptul că elita formată din grupări financiar-politice, de asemenea, este și ea erodată, pentru că lupta pentru ucrainizare a condus la o catastrofă economică.

Cu o problemă similară s-a confruntat și societatea. În condițiile unei lipse cronice a locurilor de muncă, diminuarea nivelului real de salarizare și creșterea prețurilor, peste zece milioane de cetățeni ucraineni (potrivit datelor oficiale ale ucrainenilor) lucrează în afara țării. Pesimiștii vorbesc chiar de 15 milioane de oameni. Luând în considerație că populația permanentă a Ucrainei, potrivit unor aprecieri optimiste, constituie 35 de milioane de persoane (pesimiștii vorbesc despre 25 de milioane), rezultă că în fiecare familie ucraineană cineva se află în străinătate.

Știu că în Ucraina putem găsi mii de familii în care nimeni nu a plecat din țară și se simt foarte bine. Vorbim de niște cifre generale, înțelegând prea bine că rudele lui Zelenski, Kucima sau Timoșenko nu simt nevoia să plece la munci peste hotare (ar fi în stare chiar să întrețină pe cineva din altă țară). Însă, această bunăstare este compensată de un număr mare de familii care au părăsit Ucraina în componența deplină, mulți dintre care nu intenționează să revină.

Chiar și datele statistice ale Rusiei și Ucrainei cu privire la obținerea cetățeniei ruse și renunțării la cea ucraineană diferă de patru ori. Rusia timp de cinci ani a oferit cetățenilor ucraineni aproximativ un milion de pașapoarte (fără a lua în calcul Crimeea și fără datele pentru acest an), iar Ucraina consideră că în această perioadă a pierdut doar 1 500 de cetățeni.

În decurs de 30 de ani, anual mii și chiar zeci de mii de ucraineni au obținut pașapoarte ungare, românești și certificat polonez (care permite obținerea rapidă a cetățeniei poloneze). Ucrainenii obțin cetățenia Italiei, Portugaliei, Marii Britanii, Germaniei, Australiei, Canadei și SUA.

Adică, chiar datele estimative ale oficialităților ucrainene, care caracterizează situația demografică din țară, sunt supraestimate. Chiar și cele mai optimiste evaluări arată că societatea ucraineană este atomizată, descompusă, lipsită de orice forțe necesare restabilirii unei vieți sociale normale, cu atât mai mult pentru restaurarea propriei statalități.

Acum fără un ajutor extern nu se vor descurca. Criza ucraineană nu poate fi depășită din contul resurselor interne. Însă și intervențiile externe sunt puțin probabile astăzi. Societatea ucraineană chiar dacă este atomizată, marea majoritate a grupurilor au o viziune optimistă asupra viitorului Ucrainei. Cineva speră în venirea propriului “Mesia”, cineva este convins că Occidentul nu-i va abandona, alții așteaptă Rusia, însă visele despre un viitor prosper al Ucrainei sunt puternice, iar sentimentul superiorității ucrainenilor în raport cu vecinii nu a dispărut.

Într-o astfel de situație țările vecine ar putea fi forțate să intervină doar în cazul unei agresiuni deschise împotriva lor din partea Ucrainei, fie a unui genocid al unei părți a populației (indiferent dacă este vorba de criterii etnice, lingvistice, confesionale sau altele).

Chiar dacă statele încearcă să planifice din timp astfel de situații, e imposibilă prognozarea unei stări de lucruri concrete sau un caracter concret al problemelor.

Prin urmare, varianta unei continue stingeri a Ucrainei, cu o ulterioară reducere a populației, restrângerea eficienței structurilor politice și administrative, a relațiilor economice și descompunerea societății devine cel mai probabil scenariu pentru următorii cinci ani.

Reducerea numărului populației va însemna reducerea gurilor flămânde care trebuie să fie hrănite, distrugerea definitivă de către ucraineni a infrastructurii economice elimină orice chestiune legată de refacerea ei, degradarea instituțiilor politice va ușura crearea altor noi.

În acest fel, depășirea crizei de treizeci de ani, ajunsă în ultimul deceniu într-o fază acută, în orice variantă presupune o imixtiune externă, fără de care acest teritoriu și întreaga ei populație sunt condamnate la o degradare continuă. Problema constă doar în faptul că o astfel de intervenție poate fi eficientă doar dacă este sincronă și convenită cu toate țările interesate, ceea ce e posibil doar după niște negocieri îndelungate și înțelegeri, care nici nu au demarat.

Luând în considerație realitățile geopolitice existente, condițiile pentru o astfel de intervenție pot apărea brusc, iar evenimentele vor evolua spontan, fără a se ajusta la planul convenit anterior. Acest lucru, la rândul său, va necesita o reacție promptă și flexibilă la schimbarea mediului.

Obținerea unui efect maxim într-o situație atât de dificilă va fi posibilă doar dacă vor fi definite scopurile strategice și volumul de resurse necesare pentru realizarea acestor scopuri.

Desigur, nu e o diagnoză neplăcută pentru populația rămasă în Ucraina. Însă anume ea și-a ales rolul de carne de tun într-o politică străină acum 30 de ani și de atunci își reconfirmă această decizie.