Paradoxul moldovenesc: Dezbinare continuă și tentative de a construi verticala puterii

Pe 11 iulie în Republica Moldova vor avea loc alegerile parlamentare anticipate. Această campanie electorală reprezintă o tentativă de a depăși criza politică prelungită. Rădăcinile acestea au atât o dimensiune tactică, cât și strategică.

Expert, despre alegeri: coaliția este inevitabilă

Serghei Markedonov, cercetător principal la Institutului de Stat pentru Relații Internaționale din Moscova al MAE al Rusiei, redactorul șef al revistei “Analiza internațională”, pentru Sputnik Moldova.

De la o criză la alta?

Dacă ar fi să vorbim de tactică, actuala situație din Republica Moldova este în mare parte produsul campaniei prezidențiale din anul trecut. Alegerile din 2020 nu au stabilizat situația internă. Dimpotrivă, au adus turbulențe suplimentare. Președintele nou ales, Maia Sandu, a întâmpinat o rezistență din partea majorității parlamentare.

Fostul șef al statului, care a pierdut alegerile, mizând pe Partidul Socialiștilor, precum și pe un sistem de coaliții situaționale, a transformat de facto organul legislative într-o fortăreață a influenței sale politice. Totodată, fracțiunea proprezidențială dispunea de 15 mandate din cele 101. Este o resursă insuficient pentru a promova inițiativele lui Sandu. Iată de ce odată cu inaugurarea ei și până la sfârșitul lui aprilie 2021, cetățenii moldoveni și observatorii externi au fost martorii unei lupte dintre diversele ramuri ale puterii.

Atenție deosebită merită și rolul semnificativ al Curții Constituționale în toată această poveste. Anume instanța judecătorească supremă a țării a anulat starea de urgență, introdusă de Parlament din cauza înrăutățirii situației epidemice. Această stare de urgență, introdusă pentru perioada dintre 1 aprilie și 31 mai, nu a fost menținută nici o lună. Curtea Constituțională i-a oferit președintelui dreptul de a dizolva parlamentul, iar anularea stării de urgență a eliminat ultimul impediment din calea sa.

Problema nu a constă aici doar în lupta dintre Sandu și Dodon, chiar dacă acești politicieni s-au confruntat de două ori în două tururi a alegerilor prezidențiale, în 2016 și 2020. Nu mai puțin importante sunt motivele sistemice. Sistemul politico-juridic din Republica Moldova este de așa natură, încât șeful statului nu dispune de atribuții suficiente pentru a-și promova politica pe care o consideră optima și cares- a bucurat de susținere în cadrul alegerilor. Liderul opoziției de dreapta proeuropene, Maia Sandu, care l-a depășit semnificativ pe oponentul său în 2020, cu 58 la sută din voturi, nu dispune de putere deplină. De aici vine dorința părții învingătoare de a stabili controlul său asupra Parlamentului și Guvernului. În acest caz, președintele nou ales are potențiala posibilitate de a reseta întregul sistem politic al țării, pentru a promova un vector coordonat în interiorul țării și pe arena internațională.

În mare parte, în fața unei dileme similare s-a aflat și Igor Dodon în 2016. Tentativele lui de a face mai omogen spațiul politic s-au prelungit câțiva ani. Pe acest parcurs s-a confruntat cu suspendarea din funcție și cu o confruntare cu corpul de deputați, a recurs la o apropiere situațională cu oligarhul Vladimir Plahotniuc și Partidul Democrat condus de acesta, a lupta pentru formarea unei majorități parlamentare la alegerile din februarie 2019.

În timpul așa-numitei “revoluții a ambasadorilor”, Dodon chiar a ajuns într-o tabără cu Maia Sandu, însă această alianță bizară a determinat în mare parte izbucnirea confruntări ulterioare dintre ei. S-ar părea că în toamna 2019 fostul președinte al Moldovei a obținut ceea ce și-a dorit, însă spre primăvara 2020 a devenit clar: sistemul politic al țării trece printr-o nouă reconfigurare. Aici și-a jucat un rol și pandemia coronavirusului, dar și schimbarea președintelui Curții Constituționale (susținătoarea direcției proeuropene Domnica Manole l-a înlocuit în funcție pe Vladimir Țurcan, loial fostului președinte). Sfârșitul anului a rimat pentru Dodon cu înfrângerea în alegeri.

Abia ajunsă în fotoliul de președinte, Maia Sandu a repetat tentativele predecesorului său, provocând un clinci cu parlamentul, blocarea activității guvernului. Și o luptă pentru definirea propriei agende, în care președintele ar coopera cu un executiv loial și cu o majoritate parlamentară loială.

Însă indiferent de rezultatele alegerilor din 11 iulie, este evident că în actuala formă nu va exista o “verticală a puterii”. Nici echipa de campanie a partidului proprezidențial, Partidul Acțiune și Solidaritate, nu speră la un rezultat de 90 la sută. În toată istoria postsovietică a Moldovei, cel mai apropiat de omogenizarea câmpului politic a fost Vladimir Voronin. Însă chiar și comuniștii lui au fost nevoiți să se apropie situativ de Iurie Roșca, care în acea perioadă nu putea fi suspectat de simpatii pentru forțele de stânga. Așa arată paradoxul moldovenesc: o clasă politică dezbinată și tentativele permanente de a crea turbulență în anumite limite.

La luptă pleacă doar bătrânii?

CEC al Republicii Moldova a definitivat lista concurenților electorali. Pentru fotoliul de deputați vor lupta 20 de partide și două blocuri electorale, precum și un candidat independent. În această multitudine sunt vizibili favoriții Iar fețe noi sunt puține.

Partidul Acțiune și Solidaritate este legat de Maia Sandu. De facto, pe 11 iulie va avea loc o nouă rundă de confruntare cu Igor Dodon. Ambii politicieni nu sunt niște novici. Însă dacă Sandu în discursul său face trimitere mereu la o imagine a viitorului (ceea ce este logic, sarcina ei constă în a-i face responsabili pe predecesorii săi pentru situația din țară în fața alegătorilor), Dodon încearcă să exploateze nostalgiile. Așa, pe 12 mai el a format o alianță electorală cu liderul comuniștilor moldoveni, Voronin. Relațiile dintre cei doi politicieni au trecut prin ascensiuni și căderi. De-a lungul acestei perioade, ei au lupta pentru mandatele de deputat și s-au acuzat reciproc de trădare. Acum 20 de ani, PCRM a obținut o victorie triumfală apelând, de asemenea, la imaginea trecutului. Însă vor reuși forțele conjugate ale socialiștilor și comuniștilor să repete succesul de altă dată? Mai curând, studiile sociologice arată contrariul. Însă experiența recentă a Armeniei arată că nu toate sondajele de opinie publică sunt relevante pentru adevărata stare a lucrurilor din societate.

Totodată, ar fi incorect să reducem toată paletă moldovenească la două culori. Mai curând, pentru formarea guvernului în viitorul parlament va fi necesară o coaliție. Prin urmare, există un interes față de „a treia forță”. La un astfel de rol pretinde partidul ”Șor”, în pofida faptului că liderul lui coordonează campania electorală de la distanță. Deloc din cauza unor rațiuni sanitar-epidemiologice. Acum doi ani, fostul primar de Orhei a părăsit țara.

De o experiență de “politică la distanță” dispune și liderul blocului care îi poartă numele, Renato Usatîi. Astăzi el conduce al doilea municipiu ca mărime din Moldova – orașul Bălți. La alegerile prezidențiale de anul trecut, Usatîi a obținut aproximativ 17 la sută din voturi, ocupând locul trei. În mare parte, primarul de Bălți exploatează agenda de stânga, punând accent pe problemele de dreptate socială, lupta cu sărăcia și corupția. În discursul lui Usatîi în calitate de un jucător independent au fost observate atacuri mai curând în direcția lui Dodon, decât a lui Sandu.

Atât Usatîi, cât și Șor se poziționează drept apărători ai “oamenilor simpli”, concurând cu Blocul Electoral al Comuniștilor și Socialiștilor. Totodată, Șor și susținătorii lui sunt dispuși să coopereze cu Dodon și Voronin, în timp ce Usatîi are o atitudine critică față de PCRM și PSRM. În orice caz, în Moldova există un deficit de politicieni noi. Ca și de idei noi.

Nu doar geopolitică

La timpul său, politicianul și expertul moldovean Oleg Serebrian a constatat că în Moldova activează “nu partide politice, ci geopolitice”. La prima vedere această formulă pare o axiomă și nu are nevoie de niciun fel de argumente în plus.

Partidul Maiei Sandu promovează în mod constat ideea „vectorului european”, apropierea de SUA, UE și NATO. În electoratul ei sunt și dintre cei care nu văd nimic rău în ideea unirii cu România, chiar dacă această concepție nu reprezintă o idee fixă a președintelui țării. În același timp, Igor Dodon a declarat în cadrul unor polemici aprinse că în cazul în care Blocul va pierde alegerile, nu este exclus ca Moldova să se transforme într-un cap de pod al NATO. S-ar părea că totul este clar și cuprinzător. Experiența luptei electorale, cel puțin din 2016, confirm teza că geopolitica rămâne principalul subiect pe agenda moldovenească.

Însă tabloul nu este chiar atât de simplu precum pare la prima vedere. Astăzi împreună cu Igor Dodon luptă împotriva NATO și veteranul politicii moldovenești Vladimir Voronin. Acum două decenii, PCRM a mers în campanie cu sloganurile aderării Moldovei la Uniunea Statală Rusia-Belarus și soluționării rapide a conflictului transnistrean. Însă, nimic din toate acestea nu a fost realizat. Mai mult decât atât, planul lui Dmitri Kozak de federalizare a Moldovei, ca model de reglementare a situației la Nistru, a eșuat anume în mandatul lui Voronin. În schimb a fost activizat un astfel de format precum GUAM (Organizația pentru Democrație și Dezvoltare Economică), iar negocierile cu Tiraspolul au fost înghețate pentru o perioadă lungă. Aici trebuie să amintim că deciziile luate în martie 2006 în ceea ce privește regulile de vămuire a mărfurilor pe teritoriul Moldovei au contribuit la apropierea pozițiilor între Kiev și Chișinău, în presiunea lor solidară asupra republicii nerecunoscute. Împotriva acestei cooperări Igor Dodon, și în calitate de deputat, și de ministru, și de președinte, nu a prea obiectat.

În ceea ce privește apărarea integrității teritoriale a Moldovei între stânga și dreapta există mai multe asemănări decât diferențe. Desigur, e firesc în cadrul unui discurs național, ar spune orice expert și va avea dreptate. Problema constă doar în formele și metodele de realizare a scopului, dar și disponibilitatea de a lua în calcul și factorii internaționali, în special interesele Rusiei, în calitatea ei de unul dintre garanții reglementării pașnice.

Între timp, “concepția geopolitică” este aplicabilă în cazul Moldovei nu doar pe subiectele internaționale. Acele forțe care reprezintă “polurile” convenționale ale politicii moldovenești, aderă la alianțe situaționale în parlament, fără a lua prea mult în considerare orientările prorusești sau proeuropene. Renato Usatîi nu poate fi considerat un “filo-occidental” consecvent, chiar dacă este apropiat de Maia Sandu. De asemenea, nici Ilan Șor sau foștii apropiați al lui Vladimir Plahotniuc din parlamentul dizolvat nu pot fi calificați drept “eurasianiști” fermi, în pofida apropierii lor situaționale de Igor Dodon. De cele mai multe ori, conjunctura în politica moldovenească predomină asupra rațiunilor strategice.

Fii la curent cu toate știrile din Moldova și din lume! Abonează-te la canalul nostru din Telegram >>>
Privește Video și ascultă Radio Sputnik Moldova