Acest lucru s-a întâmplat datorită semnării Tratatului de pace de la Iași, care a pus capăt războiului din 1787-1791, din care pentru Sankt Petersburg-ul a ieșit victorios. Împreună cu malul stâng al Nistrului, Rusia a dobândit o vastă regiune, numită atunci regiunea Ochakiv și Hanatul Ucrainei.
Victoriile rusești asupra otomanilor și a Hanatului Crimeii au adus siguranță în Moldova din est. În anii '70, nomazii au fost relocați din Transnistria înapoi în Kuban. Un deceniu mai târziu, Crimeea a devenit rusească, dar interfluviul Bugo-Nistru a intrat sub autoritatea Istanbulului. Prin cetatea lor Ociakovsk, turcii au controlat în principal sudul acestei vaste regiuni. În nordul acestuia, de-a lungul râului Iagorlîk și pe malul stâng al Nistrului, au început să apară locuitori sedentari - cazaci din Zaporojskaia Seci, coloniști din principatul Moldovei, staroveri ruși.
Cu toate acestea, popularea regiunii Ochakovskaya sub autoritățile otomane a fost foarte timidă. În momentul trecerii regiunii sub jurisdicția rusă, la începutul anilor '90, doar 19 mii de oameni locuiau în acest vast teritoriu, de la Nistru până la Bugul de Sud.
Prințul Grigori Potemkin, care era atât comandantul-șef al trupelor ruserus, cât și principalul negociator, a spus atunci: dacă vorbim despre orice schimbare, atunci râul Prut ar trebui desemnat ca graniță, iar dacă turcii nu sunt de acord, atunci Dunărea. Hotărârea lui Potemkin a fost determinată de faptul că era foarte nemulțumit de menținerea Moldovei sub suzeranitatea Turcia și căuta în mod clar un motiv pentru continuarea operațiunilor militare.
Cu toate acestea, diplomații otomani au cedat, iar în 1792 granița a fost stabilită totuși de Nistru.
La scurt timp după trecerea teritoriului dintre Bug și Nistru în componența Rusiei, împărăteasa Ecaterina a II-a a ordonat să fie atrași în mod activ coloniști creștini în regiunile nou anexate. În rescriptul său adresat guvernatorului Kahovski, a fost atrasă în mod special atenția asupra atragerii boierilor moldoveni cu țărani lor către fosta regiune Ociakov, „în special aproape de granițele Moldovei, pentru cea mai convenabilă populare a lor”.
Această instrucțiune a fost îndeplinită, oamenii din principatul Moldovei au primit aproximativ 260 de mii de acri de pământ. Cu o nouă instrucțiune făcută guvernatorului din Ekaterinoslav, în noiembrie 1792, Ecaterina a II-a a instruit să implice în mod activ boierii și funcționarii moldoveni și valahi, care au fost ridicați prin voința ei la ranguri militare înalte, și să le dea la funcții administrative „în funcție de calitățile lor”.
De regulă, peste Nistru să mutau acei reprezentanți ai nobilimii moldovenești care au ajutat activ autoritățile ruse în timpul războaielor ruso-turce s-au mutat dincolo de Nistru. Exemplul lor a fost urmat de mulți moldoveni care au devenit voluntari ai armatei ruse. Din motive evidente, în Imperiul Otoman, în ciuda amnistiei oficiale, perspectivele lor erau slabe.
Imigrația politică a intensificat migrația în masă de peste Nistru. Despre proporțiile fenomenului vorbește faptul că la mijlocul anilor '30 ai secolului al XIX-lea, în districtul Tiraspol (care cuprindea teritoriile actualelor raioane Dubăsari, Grigoriopol și Slobozia,), moldovenii erau cel mai numeros grup etnic - aproximativ 20 de mii de oameni. În general, 75 de mii de moldoveni au locuit în gubernia Herson în aceeași perioadă. Pentru a demonstra semnificația acestor cifre, vom nota că regiunea dintre Prut și Nistru avea o populație foarte mică. Până în 1812, pe teritoriul actualei Republici Moldova și în părțile ucrainene ale Basarabiei locuiau doar de 200 până la 334 de mii de oameni.
Cunoașterea limbii moldovenești a devenit unul dintre argumentele decisive pentru numirea în 1792 a episcopului Iov (Potemkin) ca șef al eparhiei Ekaterinoslav. În curând, acest district bisericesc, care cuprindea ținuturile transnistrene, a fost condus de celebrul ierarh moldovean - mitropolitul Gabriel (Bănulescu-Bodoni). Așa au obținut moldovenii ruși un protector foarte înalt.
Fluxul de imigranți, care s-au stabilit în Transnistria din vest, s-a întâlnit cu un val de imigranți din est. Acesta era format din țărani ucraineni și ruși, care erau atrași de gospodăriile proprietarilor de terenuri. Printre aceștia se aflau un număr semnificativ de fugari care fugeau de iobăgie la periferia imperiului. La mijlocul secolului al XIX-lea, ucrainenii au devenit cel mai numeros grup etnic din districtul Tiraspol (36,9 mii de persoane). Mai mult, numărul lor ar fi fost și mai mare dacă guvernul rus nu ar fi luat decizia în 1792 de a muta armata cazacilor de la Marea Neagră din Nistru în Caucazul de Nord. La această redislocare au participat aproximativ 25 de mii de oameni, în majoritate ucraineni.
Pentru apariția principalului centru urban al Transnistriei - Tiraspol, venirea staroverilor ruși în regiune a avut o mare importanță. În timpul menționatului război ruso-turc, trupele rusești din Basarabia până pe malul stâng al Nistrului au reinstalat peste 6.500 de „schismatici”. În același timp, a existat o migrație din nord a staroverilor în regiunea Ociakov, (până în 1793) încă din Podolia poloneză. De exemplu, aproximativ 900 de staroveri s-au mutat din Balta în orașul transnistrean Igorlîc.
Acestei categorii de populație li s-a acordat o atenție deosebită pentru că reprezentanții ei erau comercianți, meșteșugari și industriași de mare succes.
Din cele 387 de familii care s-au stabilit la Tiraspol în anii 1792-1794, 223 au venit din Moldova și Polonia. Apartenența lor religioasă este destul de evidentă, având în vedere că prima catedrală care a fost fondat după construirea cetății Tiraspol ține de cultul edinoverlor (Acoperământul Maicii Domnului).
Edinoverie sau unitatea credinței este o politică de compromis de reunificare a comunităților de staroveri cu Biserica Ortodoxă Rusă, care își are originea și a fost folosită în mod activ în eparhia Ekaterinoslav.
Dacă Tiraspolul încă de la începutul dezvoltării Transnistriei era considerat centrul său administrativ, atunci Grigoriopol trebuia să devină un oraș financiar și comercial.
Grigoriopol a devenit parte a ambițiosului proiect al lui Potemkin de a înființa orașe în sudul Rusiei, care să fie centre de atracție pentru comercianții armeni influenți din toată Eurasia. Prima astfel de colonie armeană de pe teritoriul Imperiului Rus a fost Noua Nakhicevan (acum fostul său teritoriu este inclus în limitele orașului Rostov-pe-Don). Aici a fost creată o autonomie influentă, care avea o legislație specifică, dar și mari privilegii la plata taxelor și impozitelor, iar infrastructura se dezvoltă rapid din haznaua statului.
Deschiderea portului Odesa și apoi apariția Chișinăului în componența Imperiului Rus au dus la relocarea familiilor de comercianți în Palmira de Sud (cum era supranumită Odesa - n.n.) și capitala Basarabiei. Grigoriopol devenea un oraș din ce în ce mai meșteșugăresc și agrar, unde mai rămâneau din ce în ce mai puțini armeni, în timp ce populația moldovenească, slavă și evreiască, dimpotrivă, crește. Din acest motiv, în 1840, a pierdut statutul oficial de colonie armeană.
După ce au citit acest material, poate unii cititori se vor întreba: care este meritul împărătesei ruse și al adepților ei în procesul de populare a Transnistriei de către slavi și moldoveni? La urma urmei, creștinii au început să apară în această regiune cu mult înainte de semnarea Tratatului de la Iași.
Catastrofa demografică modernă, cu care se confruntă întreaga regiune a Mării Negre din Nord-Vest, ne arată în mod clar că nu este suficient să atragem populația către un anumit teritoriu, ea ,mai trebuie stabilită acolo, „asigurată cu locuri de muncă” - așa cum se spune astăzi. La sfârșitul secolelor XVIII - XIX, regiunea Rusă a Mării Negre a cunoscut un program grandios de dezvoltare socio-economică, iar populația atrasă aici se încadrează armonios în implementarea ei.
Fii la curent cu toate știrile din Moldova și din lume! Abonează-te la canalul nostru din Telegram >>>
Privește Video și ascultă Radio Sputnik Moldova
