În 1402, Alexandru cel Bun și-a adăugat la titlul său “domnitorul pământurilor de la mare”. În 1484, orașele maritime Cetatea Albă și Chilia au fost ocupate de otomani. Poarta și-a stabilit un control ferm asupra acestor cetăți de importanță strategică, exact așa cum a fost și în cazul cetăților înființate mai târziu – Bender și Ismail, până la războaiele ruso-turce din a doua jumătate a secolului XVIII.
Țărmul dintre Dunăre și Nistru avea o importanță geopolitică, în contextul transformării Mării Negre într-un “lac otoman”. Odată cu consolidarea prezenței sale militare, Poarta a stimulat strămutarea aici a populației din diverse părți ale „lumii otomane”.
Din secolul XVII, în stepele Bugeacului au predominat nomazii strămutați de turci – nogaii. Orașele îndeplineau funcția de “cazane de topire”, transformând populația multietnică în supuși binecredincioși ai sultanului. Factori catalizatori ai acestei asimilări au fost politicile demografice, educaționale și fiscale ale Istanbulului.
Peste un secol de la cucerirea otomană, în districtul Akkerman impozitul pentru creștini (ispendje) era achitat de 353 de bărbați, iar numărul familiilor musulmane constituia 1700.
Războaiele ruso-turce au modificat esențial componența etnică a țărmului Mării Negre: nogaii au plecat în Dobrogea și Azov, musulmanii s-au mutat mai aproape de centrele Imperiului Otoman. Pe teritoriile eliberate au venit valuri de migranți creștini: ucraineni și ruși, moldoveni și munteni, bulgari și găgăuzi, nemți și reprezentanți ai altor etnii.
Potrivit recensământului populației Imperiului Rus din 1897, peste 27 la sută dintre locuitorii județului Akkerman erau maloruși (ucraineni), 21 la sută – bulgari, câte 16 la sută erau moldoveni și nemți, aproximativ 10 la sută – ruși. În județul Ismail, ponderea moldovenilor constituia 39 la sută, a ucrainenilor – 19 la sută, bulgarilor și rușilor – de câte 12 la sută, iar ponderea găgăuzilor – de 7 la sută.
Imperiul Rus foarte rar înființa unități teritorial-administrative după criterii etnice. La categoria provinciilor multietnice se încadra regiunea Basarabiei, devenită ulterior gubernie, cu capitala la Chișinău. Potrivit recensământului, moldovenii nu dețineau o majoritate absolută (47,6 la sută). Moldovenii predominau în județele centrale ale guberniei, iar populația slavă – în județele de la mare și la nord.
În 1917, pe măsura slăbirii autorității centrale, la Petrograd a început separarea multor provincii ale fostului Imperiu Rus. O perioadă, Basarabia nu dădea dovadă de o astfel de mobilizare. Decizia cu privire la înființarea unei autonomii a fost adoptată la începutul lui noiembrie, în zilele în care au venit la putere bolșevicii. Prima ședință a Sfatului Țării, care s-a proclamat organ reprezentativ regional, a avut loc pe 21 noiembrie. Un rol primordial în autodeterminarea Basarabiei l-a jucat acapararea puterii la Kiev pe 13 noiembrie de către Rada Centrală Ucraineană. Basarabia a fost nevoită să se separe de regiunile centrale ale Republicii Ruse.
Suveranizarea Ucrainei, acapararea de către aceasta a guberniei Herson, vecină cu gubernia Basarabiei, forța procesul de construire a structurilor statale la Chișinău. Diversitatea abordărilor față de organizarea republicii în limitele fostei gubernii a Basarabiei a dus la ieșirea de sub controlul autorităților de la Chișinău a județelor de la mare.
Pe 15 decembrie, Sfatul Țării, format din reprezentanții unor partide și asociații, a declarat crearea Republicii Democratice Moldovenești (RDM). În organul regional, din numele minorităților etnice, care erau reprezentate foarte slab, a vorbit reprezentantul comunității bulgare K. Misirkov. Acesta insista că republica trebuie să se numească nu “Moldovenească”, ci “Basarabeană”. Potrivit lui, niciun grup etnic nu avea o majoritate absolută în această regiune multietnică.
Un alt bulgar, Kurdinovski, a propus includerea în declarația de constituire a unei prevederi care să sublinieze că în noua republică nu există o națiune titulară. În opinia lui, această inițiativă urma să nu admită o discriminare pe criterii etnice.
Zemstvele și administrațiile orășenești ale județelor de la Marea Neagră, alături de alte regiuni ale Basarabiei, au boicotat activitatea Sfatului Țării. Ignorarea de către organul reprezentativ a inițiativelor enunțate a dus la o rupere a legăturilor cu județele din sud.
Cu toate acestea, chiar și în condițiile dificile de atunci au fost propuse variante de compromis de organizare a tinerei republicii. Din Bolgrad la Chișinău a fost expediată o solicitare a liderilor regionali, cu inițiativa de crearea a unei Republicii Autonome Bugeac. În esență, era o propunere de federalizare a RDM.
La adâncirea divergențelor între liderii RDM și Basarabiei de Sud au contribuit și atitudinile față de intervențiile armatei române și proclararea indepenței la Chișinău.
În decembrie, la o ședință închisă a Sfatului Țării, a fost luată decizia de a invita în Basarabia armata română, pentru „restabilirea ordinii publice”.
Intervenția a început în ianuarie și a fost determinată de necesitatea alungării din regiune a forțelor probolșevice, precum și stabilirea unui control asupra infrastructurii Basarabiei, de o importanță critică pentru forțele Antantei pe Frontul Românesc. În noaptea de 24 ianuarie, când Chișinăul a ajuns sub controlul trupelor românești, Sfatul Țării a proclamat RDM “neatârnată, având ea însăși dreptul de a-și hotărî soarta în viitor”.
Reuniunea extraordinară a congresului țărănimii, a administrației orășenești și a zemstvelor din Basarabia de Sud, desfășurată în Akkerman în perioada intervenției românești, a adoptat o declarație opusă. Regiunea de sud “va rămâne veșnic în componența Rusiei, indiferent cum va fi în viitor, cu o orânduială sovietică sau alta”, se spune în declarația adoptată. Totodată, era manifestat un dezacord categoric față de intervenția românească. Ulterior, delegații congresului țăranilor din județul Akkerman și Islamil s-au adresat locuitorilor regiunii, îndemnându-i să se ridice împotriva intervenției militare.
Dacă centrul Basarabiei a trecut sub controlul trupelor românești relativ ușor, în sud și nord a fost nevoie de lupte. Din 28 ianuarie până pe 7 februarie, au avut loc lupte grele la Bender. Patru zile au durat luptele în Ismail, iar în Akkerman s-au încheiat doar pe 9 martie, cu câteva zile înainte de ocuparea Odesei de către trupele germane, aliate atunci cu România.
Luptele pentru județul cel mai de nord – Hotin, de asemenea ar fi fost destul de dure, dacă n-ar fi fost ocupat în februarie 1918 de către trupele autro-ungare. Ulterior, nordul Basarabiei a trecut sub administrația românească.
Pe 27 martie, provincia Basarabia, cucerită de România, a obținut statutul de autonomie în componența regatului. Acest lucru presupunea existența unui parlament, guvern și buget regional, păstrarea zemstvei și administrației orășenești, anumite drepturi ale minorităților etnice. Cu toate acestea, peste 7 luni autonomia Basarabiei a fost anulată.
În 1938, autoritățile române au lichidat și provincia Basarabia. Odată ce și-a pierdut statutul de capitală regională, Chișinăul a obținut statutul de centru administrativ al ținutului Nistru. Această unitate administrativă include Cetatea Albă, Tighina și Orhei. Ismail și Cahul au trecut în componența ținutului Dunării de Jos, Bălți și Soroca – în ținutul Prut, iar Hotin – în ținutul Sucevei. Această organizare administrativă s-a păstrat până în 1940, când Basarabia de Sud a fost fost separată de Republica Moldovenească, fiind transmisă în componența Ucrainei. Circumstanțele în care în stepele Bugeacului a fost instituită o frontieră administrativă merită să fie descrise separat.
Răscoalele antiromânești în anii 20 au arătat că în conștiința locuitorilor regiunii continua să domine o identitate regională basarabeană.
În ianuarie 1919, răscoala de la Hotin a început cu sloganul “Trăiască Basarabia liberă și democratică! Pentru libertate și pământ, toți la arme!”. Ideea înființării unei Republicii Sovietice Basarabene a fost susținută și în Bender, în timpul răscoalei din mai 1919. Liderii revoltei de la Tatarbunar din 1924, își identificau organizația ca un comitet revoluționar al Basarabiei de Sud și se pronunțau pentru alipirea întregii Basarabii la Uniunea Sovietică.
În acest fel, prima tentativă de a forma pe teritoriul Basarabiei un stat național unitar a dus la ieșirea de sub controlul Chișinăului a județelor sudice, preponderent slave, iar odată cu aceasta – pierderea accesului la Marea Neagră. Această unitate a Basarabiei a fost restabilită de autoritățile românești, însă temporar, pentru că Bucureștiul nu avea pe agenda lui păstrarea unei identități basarabene și moldovenești.
Opinia autorului ar putea să nu corespundă cu cea a redacției Sputnik Moldova
Fii la curent cu toate știrile din Moldova și din lume! Abonează-te la canalul nostru din Telegram >>>
Privește Video și ascultă Radio Sputnik Moldova
