CHIȘINĂU, 15 ian – Sputnik. Pe 16 decembrie 2019, Consiliul pentru Prevenire și Combatere a Discriminării a emis o decizie prin care cere scoaterea crucifixului din incita sediului MAI și solicită prezentarea scuzelor publice din partea lui Andrei Năstase. Examinarea acestui caz este o urmare a plângerii depuse de bloggerul Corneliu Gandrabur.
În calitate de ministru al Afacerilor Interne, Andrei Năstase inaugurase crucifixul în sediul MAI pe 15 septembrie, în prezența mitropolitului Chișinăului Vladimir și mitropolitul Basarabiei Petru. Gestul a provocat atât reacții de aprobare, cât și reacții negative în anumite segmente sociale.
După publicarea deciziei Consiliului, Andrei Năstase a reacționat pe pagina sa de Facebook în care afirmă că nicio decizie “nu-l poate obliga să se lase de Dumnezeu”.
Pe de altă parte, inițiatorul scandalului, Corneliu Gandrabur, a postat un mesaj în care informează că se va adresa la un executor judecătoresc pentru a determina executarea deciziei adoptate de Consiliu.
Pe 14 ianuarie a urmat și reacția Mitropoliei Moldovei, care, într-un comunicat, “califică drept nedreaptă și mioapă această decizie și sprijină reacțiile majorității cetățenilor Republicii Moldova în favoarea păstrării crucifixurilor în instituțiile publice. Or, prezența în spațiul public a unor simboluri fondatoare pentru civilizația creștină europeană – precum crucea – este utilă și necesară”.
O atitudine critică față de decizia Consiliului a exprimat-o și deputatul Igor Munteanu. În opinia lui, a afirma că “instalarea unui crucifix instigă la ură și discriminare” înseamnă să profanezi motivele pentru care statul a consimțit să recunoască utilitatea acestei autorități publice.
„Inchiziția anticreștină”?
Nu e prima decizie controversată a Consiliului care este îndreptată împotriva libertății religioase. Ceva mai devreme, pe 29 noiembrie 2019, acesta a adoptat o decizie prin care cere eliminarea unui manual de educație moral-spirituală sub pretextul că ar discrimina pe criteriu religios prin prezentarea unui punct de vedere exclusiv creștin-ortodox.
Desigur, în decizia sa, Consiliul face abstracție de faptul că manualul și disciplina sunt opționale – adică se predau doar la solicitarea părinților și copiilor. De aici am putea să deducem că plângerea împotriva introducerii manualului nu a fost adresată nici de părinți, nici de profesori, nici de elevi, ci de persoane care nu au nicio tangență cu procesul instruirii din liceul vizat („Socrate”). Prin urmare, prin decizia sa Consiliul atentează atât la libertatea religioasă, cât și la dreptul părinților de a decide asupra educației copiilor – așa cum e consfințit în Constituție și Declarația Universală a Drepturilor Omului.
Nu trebuie să ne mirăm de modul în care acest organ ia decizii absolut arbitrare, conducându-se strict de anumite criterii stric ideologice pentru că criteriile de selecție a membrilor acestui organ prevăd din start profilul lor. Legea cu privire la asigurarea egalității: candidații trebuie “să dispună de o reputaţie ireproşabilă şi manifestă o atitudine tolerantă faţă de grupurile minoritare” – adică să nu aibă o atitudine critică față de “discriminarea pozitivă” a unor grupuri; este persoană cu activitate recunoscută în domeniul apărării drepturilor omului de cel puţin 5 ani – adică să facă parte din casta activiștilor civici care împărtășesc aceeași agendă ideologică. Nici vorbă de respectarea unui criteriu al reprezentativității sau pluralismului care ar asigura niște examinări profesioniste și echilibrate. De fapt, prin cadrul normativ pe care parlamentul i-a oferit Consiliului, acest organ amintește mai curând de inchiziția catolică sau organele Partidului Comunist care vegheau asupra “prevenirii devierilor de la linia ideologică” în toate domeniile vieții.
Pe 22 octombrie 2019, la comisia comisia juridică a Parlamentului au avut loc dezbateri cu participarea unor reprezentanți ai diverselor ONG-uri pe marginea unor proiecte de lege care prevăd introducerea unor sancțiuni, inclusiv pedepse penale, pentru "discursul de ură". Așa cum era de așteptat, Biserica Ortodoxă a fost trecut în lista principalilor inamici publici. Iată că în cadrul așa-numitor consultări s-a insistat asupra eliminării criteriului "convingeri religioase" în calitate de circumstanță atenuantă pentru "discursul de ură", astfel încât să existe mecanisme de sancționare inclusiv a preoților și ierarhilor pentru predicile rostite. În cazul în care se vor accepta astfel de propuneri, consecințele ar putea fi dezastruoase pentru libertatea de exprimare și credință în țara noastră. E un exemplu în plus în care inițiativele așa-numitei "societăți civile" nu sunt îndreptate atât spre sprijinirea cuiva, ci spre intimidarea și hărțuirea celor pe care îi consideră "oponenți ideologici" - e o mentalitate pur bolșevică.
Să revenim totuși la subiectul zilei. De ce afișarea crucifixului a stârnit atâtea discuții contradictorii și în ce măsură “caracterul secular al statului” se află în pericol?
Singura țară în care este interzisă afișarea simbolurilor religioase în instituții și spații publice este Franța, stat cunoscut pentru tradiția sa radical anticlericală de la revoluția franceză încoace. Totuși, aici “separarea” bisericii de stat este o chestiune destul de recentă – datează cu 1905, când în realitatea biserica nu a fost “separată”, ci mai curând “naționalizată”, adică trecută sub un control total al statului.
În general, noțiunile de “stat laic” și “separarea bisericii” au niște definiții foarte neclare, fiind interpretate în funcție de tradiția politico-istorică a fiecărei societății în parte. În aceeași Franță separarea bisericii este legată de o perioadă îndelungată în care cardinalii exercitau adevărata putere politică chiar în locul autorității laice (cardinalii Richelieu și Jules Mazarin, spre exemplu).
În istoria spațiului nostru a existat un singur moment asemănător - din 1938, funcția de șef al guvernului era exercitată chiar de Patriarhul Bisericii Ortodoxe, Miron Cristea, până la decesul lui în 1939. Totuși, în toată această perioadă statul român nu a încetat să fie unul laic.
Așadar, conceptul “statului laic francez” vine în contextul revoluției din 1789, când odată cu căderea monarhiei a fost eliminat și clerul din procesul de luare a deciziilor. Cu toate acestea, se poate observa că nici pentru revoluționarii radicali “statul laic” nu era unul areligious – au existat câteva tentative de a substitui creștinismul cu noi religii de stat (care ar consona cu ideologia revoluției), cum ar fi „cultul Rațiunii”, proclamat în noiembrie 1793, urmat apoi de “Cultul Ființei Supreme” a lui Robesspierre (1794) și Teofilantropia (1795).
Din perspectiva franceză – statul laic este cel eliberat de sub “dictatul clerului catolic”, care este privit ca o forță motrice a „restaurației” și “reacțiunii”, nu un stat neutru din punct de vedere religios.
Republica Moldova nu e Franța
Constituția Republicii Moldova nu definește laicitatea, secularismul, doar proclamă separarea statului de cultele religioase, recunoscând autonomia lor. Pe de altă parte, prin legea privind libertatea de conştiinţă, de gândire şi de religie statul recunoaște rolul exclusiv al Bisericii Ortodoxe:
“(5) Statul recunoaşte importanţa deosebită şi rolul primordial al religiei creştin-ortodoxe şi, respectiv, al Bisericii Ortodoxe din Moldova în viaţa, istoria şi cultura poporului Republicii Moldova”.
Implicit, în acest mod creștinismului și BOM i se oferă un statut special, în raport cu alte culte, reieșind din tradițiile cultural-istorice ale acestui spațiu.
În țările cu o tradiție creștin-ortodoxă, Biserica o fost întotdeauna separată de stat (a se vedea conceptul “simfoniei puterilor”). Iată de ce nu s-a pus niciodată problema laicizării conducerii. Chiar și în evul mediu, Moldova și Muntenia erau state laice prin definiție pentru că, spre deosebire de lumea catolică, în țările ortodoxe Biserica mai curând se afla într-o poziție de inferioritate față de autoritatea laică. Așadar, în istoria Republicii Moldova nu au existat momente în care cetățenii ar fi luptat pentru eliberarea autorităților laice de sub controlul capilor bisericii.
În statele protestante, mișcările de laicizare și separare a statului de biserică au fost mai moderate, întrucât în aceste țări clerul nu a pretins la o preluare a puterii politice. În multe țări din Europa de Nord și Marea Britanie, biserica fie este parte indispensabilă a statului, fie proclamă creștinismul luteran ca religie oficială (sau națională) a statului – aici putem include Norvegia, Danemarca, Islanda, Finlanda. De asemenea, în Germania există o relație strânsă și echilibrată între biserică (catolică și cea protestantă) și stat. În Marea Britanie, canoanele bisericii anglicane fac parte din sistemul juridic al Angliei, iar în Grecia Constituția oferă un statul privelegiat Bisericii Ortodoxe ca un element primordial al identității statului și poporului (Articolul 3 al Constituției grecești stipulează expres că „Religia predominantă în Grecia este cea a Bisericii Ortodoxe a lui Hristos”. În afară de aceasta, Constituția protejează textul Bibliei, al cărui traducere fără permisiunea Bisericii este interzisă).
Așadar, în spațiul european nu există nicio practică și niciun cadru normativ prin care ar putea fi definite liniile și criterii de separare între autoritatea sacră și autoritatea profană, între valorile morale și normele juridice. Într-o bună parte a statelor din Europa Occidentală apropierea dintre Biserică și Stat este mai mare decât în Republica Moldova.
Să facem totuși o distincție între simbolurile care definesc valorile identitare ale poporului și prozelitismul sau limitarea dreptului la libertatea credinței. Afișarea simbolurilor religioase și procesiunile religioase în instituții publice nu au caracter individual – ele nu se adresează unei persoane concrete și nu exercită niciun fel de acțiuni de constrângere, ci doar exprimă fundamentele morale și culturale din care izvorăște rostul existenței statului. Statul nu există datorită Constituției și unui set de drepturi – el există datorită unei voințe colective și datorită unor valori împărtășite de o colectivitate, acestea sunt elemente distinctive ale fiecărei țări care definesc „rațiunea de a fi”. Fără acestea, tot sistemul juridic și politic ar fi lipsit de orice sens.
Argumentul că persoane de altă religie sau areligioase s-ar putea simți ofensate sau private de drepturi este de-a dreptul eronată – urmând această logică am putea ajunge la concluzie că și locuirea lor într-o societate preponderent creștină este o teroare zilnică și totală. Nici chiar prezența crucii pe stemă nu are cum să restrângă niște drepturi individuale.
Din aceleași rațiuni am putea ajunge la concluzia că utilizarea limbii române în instituții publice ar putea reprezenta o ofensă pentru cei care vorbesc o altă limbă (arabă, spre exemplu). Totuși, statul nu este o abstracțiune, nu este o mașină administrativă sterilă care se poate plasa în afara oricăror tradiții și valori morale ale societății pe care pretinde a le conduce.
Scandalul în jurul crucifixului are mai multe implicații: în primul rând, se încearcă exploatarea politică a subiectului – diabolizarea lui Năstase pentru o anumită categorie a publicului, dar și crearea unei distanțe ideologice cu PAS-ul lui Maia Sandu, care are mai multe afinități cu agenda stângist-liberală, decât democrația-creștină, asumată declarativ de PPDA. În același timp, pentru zona ONG-istă scandalul devine un nou prilej de a lovi în Biserica Ortodoxă (autoritatea căreia deranjează anumite cercuri din afara țării – a se vedea raportul Chatham House din 2018), o nouă încercare de a încropi un front antireligios, o nouă tentativă de a compromite Biserica prin asocierea forțată cu anumite personalități politice și prin atragerea în anumite dispute politice.
În cele din urmă, toate aceste dispute generate de cazul crucii de la MAI nu sunt legate de drepturi, libertăți și laicitate, ci de viziuni politice generale asupra identității statului. Unii se vor într-un stat cu dimensiuni morale clare, alții vor un stat bazat strict pe tradiția filozofică iluministă.
Pe de altă parte, aceste dezbateri au și un rol pozitiv: readuc în atenția publică și problema sistemului de valori pe care trebuie să fie reconstruită societatea noastră. Fără o conștientizare foarte clară care sunt temeliile morale la care trebuie să ne raportăm nu avem cum să creăm ceva durabil, indiferent de valul de reforme instituționale.
Oponenții Bisericii speră că prin reducerea rolului în societate a religiei vor determina oamenii să aibă o gândire critică. De fapt, efectul e invers - religiile tradiționale reprezintă astăzi cea mai puternică critică față de modernitate și postmodernitate. Prin urmare, reducerea rolului Bisericii presupune instituirea unui monopol ideologic absolut, în care nu mai există niciun loc pentru dezbateri de substanță.
