Editorial de Serghei Markedonov, cercetător al Centrului de Securitate Euro-Atlantică al MGIMO, Rusia
O țară, excepție de la regulă
Acum treizeci de ani în vocabularul politic activ a intrat expresia “revoluția de catifea”. Prin acest concept erau desemnate procesele de schimbare a puterii în țările din tabăra socialistă din Europa Centrală și de Est. Chiar dacă în majoritatea cazurilor acestea erau însoțite de acțiuni de protest, au avut un caracter pașnic.
Totuși, o excepție de la această regulă a fost România. În această țară schimbarea regimului politic a avut loc prin violențe. Aceasta s-a încheiat nu doar prin ciocniri și îndepărtarea secretarului general al Partidului Comunist și președinte al României, Nicolae Ceaușescu, dar și executarea lui împreună cu soția lui, Elena.
Procesul la care a fost supus cuplul prezidențial amintea nu de un act juridic, cât de o reglare de conturi în spiritul filmelor de acțiune cu gangsteri, când “autoritatea criminală” îmbătrânită este eliminată de concurenții mai tineri și mai energici.
Chiar și astăzi evenimentele acelor ani răvășește societatea românească. Unul din principalele evenimente, fără nicio exagerare, este procesul care vizează marele beneficiar al “sângerosului decembrie”, fostul președinte Ion Iliescu. Anume el acum 30 de ani l-a înlocuit pe “marele conducător”, geniul Carpaților, ultimul stalinist pe Olimpul României. Toate aceste titluri erau adresate în timpul vieții și după moarte lui Ceaușescu, care a condus țara timp de 24 de ani.
În decembrie 1989 mulți îl priveau pe Iliescu ca pe un democrat și o speranță a unei noi Românii. Astăzi, despre el se vorbește ca despre un provocator, care a provocat artificial isteria colectivă și care s-ar fi remarca în trei mandate prin crime împotriva propriului popor și incitare la ură socială. În primul rând, e vorba de utilizarea minerilor pentru înăbușirea manifestațiilor opoziției.
În România a devenit populară gluma că de investigarea evenimentelor din 1989 a fost nevoie pentru a înțelege, în sfârșit, ce s-a întâmplat. Însă în fiecare glumă există și o doză de adevăr. Cu atât mai mult că și în 2019 “sângerosul decembrie” în continuare îi obsedează pe cei vii, iar contul trecutului nu este închis cu desăvârșire.
Echilibrul românesc
România se evidențiază de șirul de state care au ieșit din “lagărul socialist” la sfârșitul anilor 80. Această concluzie este justă, însă cu mențiunea că în acest “lagăr” a stat separate. Spre deosebire de Iugoslavia, care și-a construit propriul „socialism autonom”, Bucureștiul nu a intrat într-un clinch cu Moscova, nu și-a întrerupt relațiile cu URSS. Spre deosebire de Albania, România nu și-a suspendat niciodată calitatea de membru al CAER și nu a părăsit Organizația Tratatului de la Varșovia. În discuțiile personale, liderul sovietic, Leonid Brejnev, îl numea pe Ceaușescu în manieră rusească “Nicolai Andreevici”. În același timp, Bucureștiul uneori demonstrativ promova propriul vector al politicii externe.
Aici ne-am putea amintit de refuzul de a participa la o acțiune a Organizației Tratatului de la Varșovia în Cehoslovacia în 1968 și condamnarea ei de către autoritățile românești, participarea, în ciuda boicotului solidar al “lagărului socialist” la Olimpiada de vară din Los Angele în 1984, relații special cu Germania de Vest, Israel, SUA. Anume reprezentanții României au promova cu stăruință în timpul pregătirii semnării Acordurilor de la Helsinki teza despre dreptul suveran al statelor de a participa la diverse blocuri.
Cea de-a doua direcție a lui Ceaușescu, pe lângă lupta pentru independența pe plan international, a devenit promovarea active a naționalismului în interiorul țării. Anume în perioada lui a fost lichidată Regiunea Autonomă Maghiară Mureș. S-a activizat și “politica istorică”. Au fost scoase de sub tipar mii de lucrări în care se afirma despre legăturile dintre români și romanii antici, limba română ca o limbă care a moștenit cel mai bine tezaurul latin, precum și despre pretențiile la Basarabia și Nordul Bucovinei.
În cel din urmă caz au existat anumite situații incomode care au devenit chiar subiectul discuțiilor dintre Ceaușescu și Brejnev. Liderul român a combătut abil pretențiile omologului său sovietic, subliniind că în țara lui există o libertate academică, iar criticile istoricilor nu este adresată URSS, ci față “moștenirea grea a regimului țarist”. Toate acestea nu împiedicau îmbinarea versiunii necanonice a socialismului, practicat de Ceaușescu în interiorul țării și pe plan international cu regimul puterii personale. Până la un anumit moment acest lucru a convenit “partenerilor occidentali” ai Bucureștiului, interesați de adâncirea oricăror contradicții în interiorul lagărului socialist.
Situația s-a schimba în perioada Perestrocii, pe care “marele conducător” o respingea categoric, sporind din atitudinile negative ale Moscovei. Dar și în Occident regimul lui era tratat ca unul anacronic. În condițiile în care Kremlinul, vorba cunoscutului observator politic Ghenadi Gherasimov, a ales “doctrina Sinatra” în relațiile cu statele Europei Centrale și de Est, adică libertatea de a alege, de basculantele politice, așa cum au fost în perioada războiului rece România și Iugoslavia, nu mai era nevoie. „Capitalizarea” lor internațională se topea într-un ritm alert, fiind însoțită și de oboseala românilor față de conducerea autoritară a familiei Ceaușescu.
O postfață de 30 de ani
În același timp, nelegitimitatea și violența politică s-au aciuat pe mult timp în România după plecarea „ultimului stalinist”, indiferent de discursurile despre opțiunea europeană! Cât fac mineriadele, când statul a transferat monopolul exercitării violenței unui grupuri de muncitori și a urmat calea ciocnirii diverselor grupuri sociale de dragul consolidării puterii celor care au profitat de “sângerosul decembrie”!
La începutul anilor 2000 a venit rândul să răspundă și eroilor acelor “marșuri ale muncitorilor”. Un exemplu cras este soarta liderului minerilor, Miron Cozma, care a fost condamnat la închisoare. Ulterior a fost chemat la interogatorii și Ion Iliescu despre provocarea unei terori psihologice, cât și despre utilizarea minerilor împotriva oponenților.
În ultimii 30 de ani România a reușit să menționeze și problemele teritoriale. Cel mai active a fost Traian Băsescu, care a ocupat fotoliul de președinte timp de 10 ani (2004-2014). Din când în când el amintea de separarea artificială a poporului român pe râul Prut, dar și despre pretențiile față de Ucraina. Astăzi acest subiect nu este atât de acut, însă există o cerere, atât la București, cât și la Chișinău. România a devenit un membru NATO și UE destul de activ. În același timp și astăzi ea încearcă să joace propria partidă, nesusținând, spre exemplu, independența Kosovo și își subliniază “sârbofilia”.
Bucureștiul se pronunță mai mult decât ceilalți membri ai NATO și “familia europeană” pentru o prezență americană în Europa și pentru aderarea cât mai rapidă la Alianță a republicilor ex-sovietice, cât și pentru minimalizarea prezenței rusești la Nistru. Desigur, toate acestea nu au transformat-o în una din locomotivele UE. În general, istoria celor 30 de ani este o lecție foarte bună. Marile așteptări nu s-au adeverit. Drept urmare a apărut dorința de a regla conturile cu trecutul, de a revedea biografia eroilor din trecut. Doar că multe din aceste tentative arată ca o remake de adio cu moștenirea “ultimului stalinist”. Anul 2019 este lipsit de victime. Catifeaua este tot mai prezentă, însă nu pentru toți!
