Astfel iese în evidenţă alianţa dintre şeful statului şi PLDM.
Faptul că Timofti nu a desemnat până la ora actuală un candidat la funcţia de prim-ministru sugerează existenţa unei înţelegeri a acestuia cu liberal-democraţii, pe care se pare că îi protejează şi încearcă să-i favorizeze. Asta, evident, alimentează nemulţumirea PDM, PL şi a grupului condus de Iurie Leancă. Dacă nu ar fi existat această presupusă părtinire, candidatul ar fi fost propus de mult.
Democraţii au anunţat de la bun început că îşi asumă rolul de „primă vioară” în actul de recreare a puterii proeuropene de la Chişinău şi că sunt gata să poarte toată răspunderea pentru conducerea Guvernului. Asta presupune că ei au şi candidatul (nu candidaţii) la funcţia de premier, despre care şeful statului este la curent. Dar nu îl desemnează, pentru asta nu place liberal-democraţilor.
Poziţia lui Timofti este explicabilă. Acesta se teme de destrămarea definitivă a partidei proeuropene din Parlament (cele trei varietăţi ale AIE). Favorizând PLDM, Timofti încearcă să forţeze PDM să se reconcilieze cu primul.
Pe de altă parte, prin faptul că nu desemnează candidatul PDM, Timofti pierde iremediabil încrederea din partea democraţilor.
Chiar dacă înţelegem atitudinea lui Timofti faţă de „partida proeuropeană” în ansamblul ei (pe care vrea să o vadă în continuare grămăjoară), trezeşte îngrijorare altceva şi anume:
Întâi, faptul că Preşedintele, la sfârşit de mandat, a îngustat la maximum spaţiul de partizanat. Dacă la început acesta respingea doar opoziţia „ne-euroconformă”, astăzi deja îi respinge pe toţi cei care resping PLDM-ul. Adică, încearcă să forţeze tentativa de organizare a noii puteri politice în maniera dorită doar de PLDM.
În al doilea rând trebuie să remarcăm faptul că predilecţia lui Timofti pentru poziţia PLDM ar fi una absolut tolerabilă, dacă guvernarea în stil „AIE” ar fi adus în Republica Moldova nu neapărat fericire şi prosperitate, dar măcar o mică doză de speranţă că lucrurile în ţară pot să ia o întorsătură măcar mai puţin negativă. Dar nu a fost aşa. O ştim cu toţii. Această varietate de guvernare a amplificat atât de grav criza din ţară, sub toate aspectele, încât ne vine greu să găsim o explicaţie plauzibilă la strădania lui Timofti de a o salva şi perpetua.
Poate că cineva mai are nasul să invoce „parcursul european”. Dar, oameni buni, a spus-o aici, la Chişinău, însuşi Fule, că lucrurile stau cu totul altfel. Acesta s-a lepădat de ceea ce a afirmat până mai ieri şi deja le-a recomandat proeuropenilor moldoveni să o lase mai moale cu miturile salvatoare euro-integraţiniste. Le-a mai recomandat să se ocupe de problemele reale ale Republicii Moldova.
Poate că este cazul ca Timofti să renunţe la gândirea de tip „standard”, să înceapă a acţiona atipic şi să favorizeze un dialog politic ce va conduce la instalarea la Chişinău a unei guvernări cu adevărat benefice pentru Republica Moldova? Doar aşa va fi „resetată" cu adevărat puterea din aceastsă ţară şi va apărea o şansă reală ca lucrurile să se urnească într-o direcţie mai bună. Marea necunoscută este aceasta: ce îl ţine pe Nicolae Timofti? Consilierii prezidenţiali sau convingerile şi interesele personale?
Opinia autorului poate să nu coincidă cu cea a redacţiei Sputnik Moldova.
