Spațiul postsovietic, ca arenă extrem de importantă a politicii internaționale

În decembrie 1991, unul dintre polii confruntării bipolare sovieto-americane și-a încetat existența ca realitate geopolitică. Evenimentul a devenit punct de plecare al noii ordini mondiale, în care Uniunea Sovietică nu a mai pus stavilă dominației SUA.

de Serghei Markedonov, cercetător principal la Universitatea MGIMO a MAE al Federației Ruse, redactor-șef al revistei „Analitica Internațională”.

O regiune deosebită a lumii

În același timp, am putea fi de acord cu celebrul politolog britanic Anatol Lieven, care a spus că, după încheierea Războiului Rece, puterea Statelor Unite și a aliaților săi „a fost considerabil exagerată și nu în ultimul rând de către americani înșiși”. Reticența mai multor țări, și în primul rând a Rusiei, succesor legal al URSS, de a accepta Pax Americana drept unul dintre modurile optimale ale ordinii mondiale, a dus la creșterea contradicțiilor internaționale. Și astăzi, la 32 de ani de la semnarea Acordurilor de la Belovejsk, anume în întinderile vaste ale fostului cândva stat sovietic unic sunt testate posibilitățile unei ordini internaționale echilibrate.

Va fi aceasta o versiune actualizată a „concertului puterilor” ori „multipolaritatea” dorită de mulți? Sau ne așteaptă o lume haotică „fără pol” prost prognozabilă, plină de riscuri și crize? Răspunsurile la aceste întrebări sunt căutate chiar sub privirile noastre. Și deocamdată ele nu sunt evidente. Însă rolul și importanța deosebită a spațiului postsovietic în edificarea noii lumi sunt recunoscute de toți actorii internaționali cheie.

Pe fundalul confruntării militare care continuă în Ucraina și al sancțiunilor antirusești neîncetate din partea Occidentului colectiv, este dificil (dacă nu imposibil) să fie găsite puncte comune în abordările Moscovei și Washingtonului. Și totuși, ele există.

Astfel, Conceptul actualizat de politică externă a Rusiei, care a fost lansat în 2023, definește „relațiile de bună vecinătate pe termen lung și unificarea potențialelor în diverse domenii” cu țările CSI și alte state vecine drept „cele mai importante pentru securitatea” țării și „consolidarea poziției sale ca unul dintre cele mai influente centre suverane ale dezvoltării și civilizației mondiale”.

În același timp, în Strategia de Securitate Națională a SUA, aprobată în octombrie 2022, se vorbește despre „un deceniu decisiv pentru America și pentru lume”. În același timp, Washington definește Rusia (împreună cu China) drept „țară revizionistă”, adică drept stat care a contestat hegemonia globală americană. Și tocmai în acest context Statele Unite determină importanța „stăvilirii” Moscovei, în primul rând în Eurasia. Astfel, și sprijinul pentru Ucraina este văzut de americani nu doar ca un instrument de promovare a „valorilor democrației”, ci și ca o posibilitate de slăbire a unui concurent periculos în lupta pentru influența globală.

Cândva, în apogeul Războiului Rece, președintele SUA Ronald Reagan a declarat pe bună dreptate: „Dacă nu ne vom putem apăra (în America Centrală), nu putem conta pe victorie în altă parte. Autoritatea noastră s-ar prăbuși, alianțele noastre s-ar prăbuși, iar securitatea patriei noastre ar fi amenințată”.

Pentru orice țară, vecinătatea sa este o zonă de interes deosebit. Și, de regulă, este teritoriul a numeroase dispute și probleme. În Occident se vorbește foarte mult despre incapacitatea Moscovei de a stabili relațiile cu țările vecine. Însă celebrul proverb „prea aproape de SUA și prea departe de Dumnezeu” nu s-a născut în Georgia sau Moldova, ci în Mexic, iar dificila „dinamică a vecinătății” este bine cunoscută nu numai americanilor (amintiți-vă de acțiunile lor în Cuba sau Nicaragua), dar și turcilor, grecilor, iranienilor, indienilor, pakistanezilor.

Spațiul post-sovietic: între occidentalizare și ”estizare”

În multe studii și rapoarte ale experților, publicate în Rusia, a devenit un fel de înțelepciune convențională să se vorbească despre „declinul” Occidentului și puterii sale. Însă „declin” nu înseamnă lipsa disponibilității de a lupta. Și Statele Unite, și aliații lor își demonstrează perfect dorința de a-și menține pozițiile în spațiul din vecinătatea imediată a Rusiei. Pe fundalul operațiunii militare speciale rusești din Ucraina, SUA și UE au reușit să-și consolideze forțele. În consecință - noi valuri de extindere a NATO și aprofundarea integrării unui șir de țări post-sovietice în Alianță.

În 2022-2023 Occidentul s-a consolidat considerabil în Moldova. Oferind sprijin forțelor pro-europene, el a impulsionat de facto nu numai chestiunea posibilei ieșiri a acestei țări din CSI, ci și a renunțării ei la neutralitate. Occidentul a reușit de asemenea să-și întărească pozițiile în Armenia și să formeze piste alternative pentru pregătirea unui tratat de pace între aceasta și Azerbaidjan.

Folosind instrumentele unor posibilele presiuni prin sancțiuni, Occidentul întreprinde încercări de a-și consolida pozițiile în Asia Centrală și de a contribui într-un fel sau altul la „înghețarea” interacțiunii de integrare eurasiatică. Primul summit din istorie în formatul „Asia Centrală + SUA” (C5+1), desfășurat în septembrie 2023 la New York, este un indiciu că Washingtonul ar dori să se consolideze în regiune serios și pentru un timp îndelungat.

însă ar fi greșit să limităm procesele care au loc în vastele întinderi ale Eurasiei postsovietice doar la vectorul occidental. Vedem, dacă vreți, și procese de orientalizare. Contradicțiile dintre Israel și Iran, Iran și Turcia au un impact direct asupra dinamicii din Caucazul de Sud. După cel mai scurt al treilea război din Karabah, influența Ankarei în regiune a crescut considerabil. Și vom menționa că Turcia, fiind membru NATO, polemizează deschis cu SUA și UE în ceea ce privește perspectivele regionale ale Caucazului.Iranul, la rândul său, își trasează propriile „linii roșii” și declară că nu este de dorit „încălcarea integrității teritoriale” a Armeniei.

Confruntarea continuă dintre Rusia și Occident a deschis noi posibilități pentru RPC. Drept urmare, activitatea Beijingului este în creștere în spațiul post-sovietic. În mai 2023, la Xi'an a avut loc primul din istorie summit de două zile China-Asia Centrală, iar în septembrie, ambasadorul Chinei la Tbilisi, Zhou Qian, a anunțat despre interesul deosebit al țării sale pentru dezvoltarea portului de adâncime Anaklia la Marea Neagră. Și, desigur, trebuie menționată în mod special ”Poziția Chinei cu privire la soluționarea politică a crizei ucrainene” (cunoscută și cu denumirea ”Planul de pace de la Beijingului”).

Este de remarcat faptul că în 2023 țările din Asia și Africa s-au activizat semnificativ pe tărâmul activităților de menținere a păcii. Pe lângă China, și-au oferit deja serviciile pe făgașul ucrainean Turcia, Arabia Saudită și țări africane în frunte cu președintele Africii de Sud, Cyril Ramaphosa.

Riscuri și posibilități

În acest iureș geopolitic, pentru Rusia, ca jucător post-sovietic aparte, există și noi riscuri, și o ”fereastră a posibilităților”. Trebuie să fim conștienți de faptul că multipolaritatea nu este un panaceu. Ea închide un anumit număr de probleme, dar deschide altele noi. Iar jucătorii non-occidentali din vecinătatea apropiată, oricât de mult ar concura cu Occidentul colectiv, ei nu vor urma o politică de altruism dezinteresat față de Moscova. Promovarea intereselor naționale este o prioritate cheie și pentru Beijing, și pentru Ankara, și pentru Teheran și pentru Riad.

Dacă e să vorbim însă despre posibilități, trebuie să spunem că și în interiorul​​ elitelor țărilor postsovietice, și în societăți, există o cerință de schimbare a meniului politicii externe. Și aceasta ar putea funcționa în favoarea Moscovei. De exemplu Georgia, care are reputația de cea mai prooccidentală țară din Caucaz, își demonstrează disponibilitatea de a dezvolta relații economice atât cu Rusia, cât și cu China, iar Armenia, care a început să se îndrepte către Occident, este interesată în continuare de integrarea economică eurasiatică. Țările din Asia Centrală, chiar confruntându-se cu presiunea occidentală, nu renunță la așa-zisul „import paralel”, precum și la medierea Moscovei în soluționarea disputelor existente (să ne referim măcar la problemele tadjiko- kîrgîze). Azerbaidjanul încearcă să echilibreze influența în creștere a Turciei prin cooperarea cu Rusia. În interiorul Moldovei există nemulțumiri (după cum au arătat și alegerile generale municipale din 2023) față de politica dezechilibrată a Maiei Sandu. Si, evident, toată lumea a obosit de conflictul ucrainean.

Concurența pentru spațiul post-sovietic va crește în 2024 și în anii următori. Pe parcursul a mai bine de trei decenii, „inerția unificatoare” a secat aici considerabil. Și este puțin probabil ca anumite intenții de integrare să apară de la sine, fără a fi depuse eforturi. Aceasta înseamnă că succesul va fi de partea celui care, în loc de abstracții, scheme generale și mantre, își va putea dovedi unicitatea, eficiența și pragmatismul.