Kievul a dus NATO într-un impas

În toți anii și deceniile de existență, NATO a avut un singur scop - distrugerea Marii Rusii.

Operațiunea îndelungată sub sloganul „Cum să fie admisă Ucraina în NATO” amintește tot mai mult de un spectacol plictisitor de circ cu clovni obosiți de propriul program. Numele interpreților se pot schimba, dar scopul este de neatins în principiu. Desigur, poți să faci pe samuraii pentru care calea este totul, iar rezultatul - nimic, dar cei mai perspicace încep deja să înțeleagă că ori cu operațiunea specială, ori fără - oricum nu le va reuși nimic.

Nu ajută nici îndemnurile, nici capriciile, nici amenințările. Cea mai extravagantă propunere a fost înaintată în Bundestag: Ucraina să fie admisă în Alianța Nord-Atlantică pe bucăți. Pe măsură ce vor fi gata. Aproape la fel cum este gătită o bucată mare de carne la rotisor - tăi acele bucăți care s-au prăjit suficient.

Acesta este un mare fiasco al organizației și, se pare, care a costat în bani zeci de miliarde. Există de asemenea și un fiasco mic, de aceea nu prea costisitor din punct de vedere financiar: nici Suedia nu va adera la NATO la summit-ul de la Vilnius.

Pentru întâlnirea șefilor de state și de guverne care fac parte deja din alianță, discuția va începe cu o confuzie. Cu un dublu fiasco. Acest lucru, evident, va da o tonalitate corespunzătoare dezbaterilor.

În toți anii și deceniile de când există NATO, scopul acesteia nu s-a modificat: distrugerea Marii Rusii. Și când țara noastră se numea URSS, și când după prăbușirea Uniunii Sovietice a devenit Federația Rusă. Indiferent de cuvinte. De asigurări. De semantica ce se conținea în doctrină sau doctrine, NATO și-a dorit întotdeauna un lucru: ca noi și țara noastră să nu existăm. În același timp, după 1991 deja nu mai era absolut necesar ca Rusia să fie distrusă fizic. Era suficient (în acel moment) să fie pusă sub un control politic și militar complet.

De fapt, acel Consiliul Rusia-NATO care a funcționat a fost creat anume pentru monitorizarea noastră constantă. Și pentru monitorizarea bugetului armatei noastre (și pur și simplu a bugetului), și pentru diverse inspecții ale NATO la bazelor noastre militare.

Noi eram atât de naivi încât credeam cu toată seriozitatea că ei nu numai că sunt gata, ci și chiar vor să ne accepte în această uniune a „țărilor lumii civilizate”.

Iluziile au început să se risipească în 1999, iar autoritățile ruse au avertizat la începutul anilor 2000 că nu vor face niciun fel de jocuri cu trișorii și s-au apucat de construcție. Construcție militară. Din proprii bani și fără să țină cont de dispozițiile și comentariile altora.

Evident, acest lucru nu le-a plăcut clovnilor de la Bruxelles și administratorilor lor de la Washington. Au încercat să incendieze flancurile sudice ale Rusiei, intrând de pe partea georgiană. Au primit o palmă răsunătoare.

Dar nu putea această „lume civilizată” lustruită să admită că a greșit în aprecierile sale și că Rusia este independentă din punct de vedere politic și și-a câștigat fostul statut de superputere (este timpul să numim țara noastră cu numele său geopolitic), astfel că, la șase ani după eșecul din Georgia, au intrat de pe partea ucraineană. Crezând că deja aici vor trage Rusia pe sfoară.

Și din nou eșec. Rusia, potrivit unui lider al ei de mai târziu, nici măcar nu a început.

Și iată că atunci când Rusia a început, când s-a îndreptat în toată statura, atunci NATO nu a mai avut timp nici să se minuneze. Ei doar credeau că noi suntem cu opincile, cu urșii, cu vodca și cu balalaica, iar noi eram cu „Zirconii”, cu „Kinjalele”, cu hipersunetul, cu economia, care este absolut suverană, deoarece avem unsprezece fusuri orare, oameni extrem de muncitori, dar și geologia care ne permite să facem totul și în orice cantități. Doriți - diamante, doriți - tancuri. Doriți - avioane, doriți - colanți. În timp ce NATO țipă despre „începerea grabnică a producției de armamente” (în condițiile în care aproape toate materiile prime sunt cumpărate din țări terțe), industria rusească de profil funcționează – atât cât este necesar și conform planului operațiunii militare speciale.

Și doar, în principiu, exact același lucru îl putea realiza și Ucraina. Cu resursele sale, cu industria sa, cu energetica ce ar fi putut satisface orice necesități ale oricărei industrii în orice cantități.

Dar nu a fost preferată propria dezvoltare și bună vecinătate cu Rusia - obiective absolut concrete, ci un fel de vis, reverie, miraj. Atașând la vis calificativul „european”, alegerea făcută a dus la faptul că mirajul s-a risipit, iar visul s-a evaporat. Apartenența europeană – cam peste douăzeci de ani (în cel mai bun caz), iar la NATO – în general nu știe când.

Consiliul Ucraina - NATO este astăzi ca discuția la o ședință de producție, la rubrica „Diverse”. În linii generale nimeni nu este împotriva și chiar sunt pentru, dar când și cum anume - nu spune nimeni. Nimeni nu vrea să-și asume responsabilitatea personală pentru o nouă înfrângere.

NATO, comițând aceeași greșeală (și nu pentru prima dată), care este mai gravă decât o crimă, la summitul de mâine va spune din nou tot ce crede despre Rusia și va consola cum va putea Ucraina. Cât despre Suedia, ea va sta pe un scăunaș lateral.

Acest circ ambulant va trâmbița despre succese până când își va rupe corzile vocale și se vor împrăștia clovnii în vârstă. Dar si ce fel de putere poate avea acest circ împotriva unei țări care nu doar că nu știe să piardă, ci pur și simplu nu știe ce înseamnă înfrângerea. Și, pentru a privi acest spectacol de circ, nu trebuie să ne facem rezerve de popcorn: ca și toate celelalte, avem porumb din belșug.