Putin are o problemă: în Occident s-au terminat adversarii

Alaltăieri, în Japonia a fost înmormântat fostul prim-ministru Abe, iar ieri conservatorii britanici au început procedura de alegere a noului lider al partidului, care să-l înlocuiască pe cel plecat.

Demisia lui Boris Johnson și asasinarea lui Shinzo Abe au conturat cea mai importantă problemă pa Occidentului - adversarul nostru geopolitic, cu care ne-am confruntat practic într-o stare de război proxy. Este vorba de o criză a liderismului. Dacă rolul unei personalități este foarte mare chiar și în vremuri obișnuite, atunci ce să mai spunem despre o epocă atât de fierbinte, de cotitură ca cea actuală.

Johnson și Abe nu au fost doar cei mai influenți, ci și cei mai puternici politicieni din țările lor - nemaivorbind că Marea Britanie și Japonia nu sunt doar membri ai „G7”, ci sunt și cei mai importanți jucători la nivel global ( ceea ce nu se poate spune despre Canada și Italia).

Abe nu mai conducea deja guvernul japonez, dar conducea cea mai mare facțiune în Partidul Liberal Democrat de guvernământ, ceea ce, împreună cu experiența și calitățile sale personale, îl făceau figura numărul unu în politica japoneză. El nu avea nevoie să ocupe din nou fotoliul de premier pentru a avea o influență uriașă (și superioară tuturor celorlalți) asupra politicii țării sale.

Johnson nu este doar cel mai proeminent și mai inteligent politician britanic, ci și cel mai ambițios. Și aproape sigur se va întoarce pe Downing Street, dar pentru o anumită perioadă influența lui va fi minimă și va fi nevoit să urmărească dintr-o parte ceea ce se întâmplă.

Chiar dacă asasinarea lui Abe a fost opera unui fanatic care a acționat singur, iar înlăturarea lui Johnson a fost rezultatul nemulțumirilor colegilor săi din partid și Guvern, ele au un element comun: au fost înlăturați liderii puternici. Da, ambele monarhii nu fac parte dintre țările cu tradiție de conducere individuală puternică, dar nici nu exclud aflarea la cârmă a unor figuri puternice. Mai ales, repetăm, într-o perioadă de criză - criză și pentru țările occidentale, și pentru întreaga lume.

Dar poate că plecarea lui Johnson și asasinarea lui Abe nu sunt întâmplătoare din punct de vedere istoric? În sensul că ele simbolizează sfârșitul unei întregi ere - perioada dominației occidentale. Pe 24 februarie a fost pus capăt erei occidentale - iar reacția țărilor G7 la operațiunea noastră specială din Ucraina nu a făcut decât să confirme acest lucru. Mai exact, nu reacția, ci modul în care încercarea Occidentului de a pedepsi și izola Rusia a ricoșat asupra lui însuși.

Problema nu este doar că întreaga lume non-occidentală a refuzat să ia partea Occidentului (deși nu vrea să cadă sub sancțiunile lui), ci și cum s-au întors greul sancțiunilor ca un bumerang către înșiși liderii țărilor occidentale.

Este clar că în fiecare dintre țările ”G7” au existat și propriile dificultăți politice interne, iar criza energetică nu a făcut decât să crească gradul acestora, dar nu poți să nu observi că nu au trecut nici cinci luni, iar în majoritatea principalelor țări occidentale autoritățile au deja probleme foarte mari.

Ratingul lui Biden a căzut până la 30 de procente – iar acest lucru practic garantează înfrângerea democraților aflați la putere la alegerile intermediare din noiembrie, adică instaurarea dualității puterii partinice și conflictului la nivelul Casa Albă – Congres.

Emmanuel Macron a câștigat alegerile prezidențiale, dar a pierdut alegerile parlamentare – iar acum guvernul său nu se va putea baza pe o majoritate parlamentară.

S-a scindat și principalul partid al coaliției de guvernământ din Italia - ministrul de externe Di Maio a părăsit „Cinci stele”, luând cu el încă vreo șaizeci de deputați ai parlamentului. Și deși nimic nu amenință deocamdată guvernul Conti, aici anume problema livrărilor de armamente către Ucraina a devenit motivul scindării.

Aceeași problemă zguduie și Cabinetul german: deși doar opoziția condusă de noul lider al CDU Friedrich Merz îl atacă public pentru încetineala livrărilor, cancelarul Scholz ar trebui deja să se îngrijoreze în legătură cu stabilitatea coaliției „semafor”. Verzii sunt dispuși pentru mai mult sprijin Ucrainei, iar liberal-democrații vor să tempereze ardoarea privind tranziția la energia ”curată” – pentru că dacă există o astfel de criză cu livrările de gaze rusești, ar putea să se mai aștepte cu renunțarea la energia „murdară”.

Criza puterii britanice nu se va încheia cu demisia lui Johnson - dimpotrivă, în cei doi ani rămași până la următoarele alegeri parlamentare am putea asista chiar la o perindare a prim-miniștrilor în vechiul stil italo-japonez.

Adică, putem constata că situația guvernelor din toate țările cheie ale ”G7” (ratingul premierului canadian Trudeau tot nu este în creștere) a devenit mai precară - iar lupta lor pentru Ucraina a jucat un rol semnificativ în acest sens. Nu lupta în sine, ci consecințele ei. Însă pentru noi este important un singur lucru: cum influențează aceasta poziția lor privind Ucraina? Vor continua să intensifice livrările de armamente, în speranța de a învinge Rusia pe câmpul de luptă sau tendințele politice interne negative îi vor face mai precauți? Mai direct vorbind – îi va arde sau nu?

Răspunsul este nu. Pentru că nu vedem jucători puternici de acea parte. Da, nu toți liderii occidentali insistă asupra victoriei asupra Rusiei - aceasta este poziția anglo-saxonilor, adică a SUA, Marii Britanii și Canadei. Calitățile personale ale lui Biden și Johnson nu joacă aici un rol deosebit – cea mai mare parte a establishmentului se situează pe aceeași „poziție de luptă”. Iar liderii Europei continentale – Macron, Scholz, Draghi – în vorbe nu susțin escaladarea și „războiul până la victorie”, însă în realitate se află în postura de a fi conduși de anglo-saxoni. Ei se opun, încetinesc, rezistă, dar urmează „calea europeană” trasată de anglo-saxoni – ruptura strategică cu Rusia. Cu fiecare lună, Europa se implică tot mai mult în războiul ucrainean, anulând în acest fel posibilitățile restabilirii relațiilor cu Rusia nu doar într-o perspectivă apropiată, ci și pe termen mediu imediat.

Aceasta este o alegere istorică pentru Europa însăși, care va pierde în cele din urmă și Ucraina, și relațiile cu Rusia. Dar cine a făcut-o? Olaf Scholz? Mario Draghi? Emmanuel Macron? Amploarea acestor figuri nu corespunde provocărilor cu care se confruntă Europa, pentru că ei nu au putut opune nimic jocului anglo-saxon împotriva Rusiei pe cheltuiala europeană. Deși despre ce să vorbim aici, despre ce fel de perspectivă istorică, dacă sunt nevoiți să-și sacrifice chiar și pozițiile politice interne.

Aceasta și este criza de liderism - slăbiciunea elitelor naționale. Nu este vorba de faptul că dacă în locul lui Macron ar fi fost de Gaulle atunci totul ar fi mers altfel. Este vorba că printre liderii vest-europeni nu s-a găsit nimeni care să poată fi comparat măcar pe aproape cu Viktor Orban. Adică cu o persoană care să pună interesele poporului și statului său deasupra jocului geopolitic ale partenerului mai mare. Da, lui Orban îi este oarecum mai ușor – el este responsabil doar pentru Ungaria sa, în timp ce Macron, Scholz și Draghi se consideră responsabili pentru întreaga Europă, în care este influent lobby-ul rusofob deschis (și aceștia nu sunt doar polonezi, ci și funcționarii și politicienii euroatlantici educați de anglosaxoni). Însă dimensiunea personalității are totuși importanță. Nu este clar cum ar putea Macron sau Scholz să conducă Europa, dacă ei nu-și simt responsabilitatea pentru propriile țări.

Nu, sigur, ei o simt, ne vor spune nouă, însă ei nu conduc de unii singuri – este o conducere colectivă, Parlamentul și, în general, alegeri democratice, schimbarea puterii. Iată deci și ești nevoit să creezi permanent coaliții, să te învârți, să cauți o medie aritmetică - nu ca la dictatorii autoritari. Iată că și este estompată responsabilitatea, liderii politici devin insignifianți.

Dar toate acestea sunt invenții și scuze - un astfel de sistem de organizare a puterii există în Occident de sute de ani. Selecția negativă a fost și în secolul XIX, și în secolul XX. Însă în anii de criză ea a adus practic întotdeauna la vârf personalități puternice, pentru că nu este timp pentru mascaradă, trebuie să-ți salvezi patria. Iar acum acest lucru nu se întâmplă – nici la nivelul statelor europene, nici, cu atât mai mult, la nivelul întregii Europe. Înseamnă oare asta că nu există criză?

Nu, există - doar că este mult mai profund decât sunt capabile să înțeleagă elitele occidentale. Puterea lor de secole și influența globală le-au jucat festa: ei au crezut atât de mult că vor conduce întotdeauna lumea, încât au ratat cotitura – și momentul pierderii inițiativei, și al prăbușirii încrederii (și scăderii dependenței) în Occident din partea lumii non-occidentale. Și chiar și o scădere generală a propriului nivel - scădere a gradului de adecvare și pasionalism. Când toate acestea se suprapun peste criza generală, adică prăbușirea modelului anglo-saxon de globalizare, obținem ceea ce avem acum: Putin chiar nu are cu cine vorbi astăzi în Occident. Iar acum iată că și Abe a fost ucis, Johnson (oricât de mare inamic al lui Putin ar fi fost) a fost îndepărtat.

Singurul lider occidental competent din punct de vedere profesional, Joe Biden, care este implicat în politica mondială de o jumătate de secol, nu poate accepta noua realitate geopolitică. În afară de aceasta, acum nu este în cea mai bună formă și, cel mai important, conduce o țară care trăiește (și știe aceasta) cu un fitil aprins sub fundamentul său. Restul liderilor occidentali nu gândesc în categorii de decenii – mai exact, nu își simt responsabilitatea pentru astfel de termene. Prin urmare, Putin are ce vorbi și despre ce să se înțeleagă cu Xi Jinping, Modi, Erdogan, Rahbar Khamenei - și chestiunea aici nu ține de termene, cât se află sau se vor mai afla la putere, ci de nivelul de înțelegere a problemelor și gradul de percepere a responsabilității istorice. Ei bine, și de anvergura personalității, evident.