Adevărată cauză a “atacului imigranților”

Atât în 2015, cât și anul acesta, adică la o distanță de șase ani, s-a pornit un nou val de migrație a popoarelor din Asia și Africa către Europa și politicienii UE s-au trezit într-o poziție ambiguă.

Maxim Sokolov

Pe de o parte, cămașa e mai aproape de piele decât sumanul, iar în lista îndatoririlor statului față de cetățenii săi este, printre altele, paza frontierei. Asta nu înseamnă neapărat că ele trebuie închise strâns în fața imigranților, dar decizia finală - să-i lași să intre în acest caz concret sau să nu-i lași să intre - ar trebui să le aparțină autorităților.

Dacă autoritățile se dovedesc a fi neputincioase în fața presiunii imigranților, atunci viabilitatea unui astfel de stat este pusă sub semnul întrebării. Prin urmare, în anumite circumstanțe, o țară trebuie să-și apere granițele, inclusiv prin forță.

Pe de altă parte, Uniunea Europeană a proclamat protecția drepturilor omului drept “alfa și omega” a propriei sale politici, care distinge favorabil Europa de alte țări. În special, Europa a fost declarată un paradis pentru cei persecutați și pentru cei săraci.

Dacă este proclamat un principiu atât de generos, este în regulă, dar atunci este de datoria guvernelor europene să-i lase să intre pe oaspeții posomorâți, ca și pe cei veseli. Și nu doar să-i lase să intre, ci și să-i întrețină, „Ne vom descurca”, așa cum a spus Angela Merkel în 2015.

Problema este că acum, când oaspeții din sud încearcă să pătrundă din Belarus prin Lituania și Polonia în țări mai bogate - „Am venit la DVS. să mă stabilesc pentru totdeauna, sper să găsesc adăpost la DVS.” - o astfel de dorință inocentă nu este întâmpinată cu deplina înțelegere.

Dar acum ce urmează? Dacă ai promis, du-ți promisiunea la faptă. Altfel nu trebuia să faci astfel de promisiuni generoase și să vorbești despre “alfa și omega”.

Desigur, se poate da vina pe Lukașenko pentru toate, mai ales că are și el o implicare în această chestiune, dar problema constă în faptul că, chiar dacă președintele belarus nu a existat deloc, oricum s-a fi întâmplat același lucru. Legea naturii este următoarea: oricum apa găsește o fisură prin care să se strecoare. Dacă nu aici, atunci acolo.

Dar astfel de promisiuni generoase s-au făcut cu mult timp în urmă – ca reacție la istoria, de altfel rușinoasă pentru Europa și doar – dintre cele două războaie mondiale.

Iată ce relatează scriitorul-istoric:

“În timpul războiului și în următoarele decenii, într-un șir de țări au avut loc lovituri de stat. Acest lucru i-a determinat pe mulți oameni să fugă în străinătate. Astfel a apărut imigrarea internațională. Oriunde ar fi venit acești oaspeți triști, ei nu erau bineveniți. Pământul și locurile de muncă erau deja împărțite între națiuni. Nu mai erau țări care să aibă nevoie de veniții capabili de muncă. Dimpotrivă, peste tot străinii, care cereau locuri de muncă și pâine, erau priviți chiorâș. Nu le permiteau să muncească, și mai că nu le permiteau să respire. Exilaților le era greu să obțină confirmarea că sunt ceea ce erau. În multe țări, acest lucru a servit ca o scuză binevenită pentru a se debarasa de ei. Erau cazuri în care jandarmii îi treceau pe ascuns peste hotar, în țara vecină, pe oamenii care nu aveau acte, iar în ziua următoare, jandarmii celelalte țări în treceau în același mod hotarul înapoi”. Iată această ultimă frază parcă ar fi fost scoasă din fluxul de știri de astăzi.

Dar sărăcia imigrație – asta era doar o parte a problemei. Mult mai rău era faptul că atunci când era vorba nu de obținerea unei bucăți de pâine în străinătate, ci de salvarea vieții, țările democratice manifestau aceeași indiferență față de fugari. Este memorabilă istoria “navei celor proscriși” - nava „Sf. Louis”, care a plecat din portul Hamburg în data de la 13 mai 1939. Corabia avea la bord 900 de evrei germani care deținea vize cubaneze, care însă au fost anulate în moment ce nava s-a apropiat de portul Havana. Pasagerii au cerut ajutor de la SUA, Canada, dar acesta le-a fost refuzat, iar argumentul a fost faptul că situația economică din cele două state era grea, iar toate cotele pentru imigranți erau deja epuizate și pasagerii vasului nu pot fi ajutați. Nava, care în data de 27 mai a ajuns în Havana, pe 6 iunie s-a pornit să facă cale întoarsă. Doar în ultimul moment, o organizație evreiască a obținut permisiunea ca pasagerii „Sf. Louis” să poată debarca în câteva țări europene: Marea Britanie a acceptat să primească 287 de oameni, Franța – 224, Belgia – 214 și 181 – Olanda.

În alte cazuri – mai puțin cunoscute – nu au fost date astfel de permisiuni și refugiații au fost lăsați în voia sorții. Iată formularea instanțelor elvețiene: "Das Boot ist voll" — "barca este plină", adică țara este plină, în ea alții nu mai încap. Și așa au procedat nu doar elvețienii. Încă în avara anului 1938, în orașul pensiune francez Evian s-a desfășurat conferința statelor democratice pe tema cum să se procedeze în cazul evreilor din cel de-al treilea Reich, unde poziția participanților a fost unanimă. “Compătimim, dar… ”

În mod paradoxal, țările care nicidecum nu erau democratice – Spania, Portugalia, Iran – de multe ori manifestau mult mai multe compasiune decât cele democratice și atenție la nevoile evreilor.

Bineînțeles, statele erau indiferente nu doar față de soarta evreilor, dar și a altor refugiați, totul era în cea mai mare parte ținut în secret. Aici însă au încercat să bata alarma, dar fără rezultat.

Mai departe s-a întâmplat ca de obicei. Au fost pedepsiți nevinovații și decorați cei care nu au avut nicio contribuție. Adică au fost pedepsiți – atât a celor vinovați, cât și a celor nevinovați – nu a avut loc, dar cu decorarea totul a ieșit așa cum trebuie.

Potrivit bilanțului tragic al acelui sfert de secol — anii 1919-1945 — beneficiari au fost imigranții din țările lumii a treia. Beneficii, indemnizații, tratamentul națiunii celei mai favorizate etc. În calitate de compensație pentru abordarea inumană față de refugiații din perioada interbelică s-a oferit o abordare extrem de generoasă și sensibilă față de oamenii pe care nu-i amenința nimic în propria lor țară, în schimb în străinătate aveau și mai multe beneficii. În baza acestei selecții ei au și fost admiși.

Este o chestiune obișnuită. În articolul din 1918 “Intelighenția și Revoluția”, Bloc scria: “De ce se scârnăvesc în moșiile atât de dragi inimilor boierilor? - Pentru că acolo au fost violate și biciuite fetele: dacă nu la acest boier, atunci la vecin. De ce doboară parcurile seculare? - Pentru că o sută de ani sub coroanele bogate ale teilor și arțarilor domnii își arătau forța: săracilor, calicilor – cu putea lor, iar proștilor – cu educația lor”.

Chiar au avut păcate atât de mari domnii din timpurile vechi – este o altă chestiune. Poate au și au avut păcate atât de mari. dar nu victimele lor au primit compensații pentru aceste nedreptăți, ci Poligraf Poligrafovici Șarikov, dar nu a suferit sub nicio formă din cauza domnilor.

Pătimesc unii oameni, iar compensațiile le primesc alții – se pare că pe asta se ridică lumea aceasta. Și umanismul europenilor cu privire la drepturile omului – la fel. Uman, mult prea uman.