Biciul sau ”biscuiții”: Ce se ascunde în spatele vizitei lui Nuland la Moscova

Vizita la Moscova a adjunctului secretarului de stat al SUA, Victoria Nuland, atrage o atenție sporită, care evident nu corespunde nivelului ei diplomatic.

Acum câteva zile la Geneva au avut loc consultări ruso-americane cu privire la stabilitatea strategică (a doua oară în ultimele două luni), la care delegația americană a fost condusă de primul adjunct al secretarului de stat al SUA, Wendy Sherman. În afară de specialiști în relațiile dintre cele două state, nimeni nu a mai fost interesat de ele

Evident, Victoria Nuland a devenit demult pentru Rusia un simbol principal al controlului american asupra Ucrainei - tot timpul își amintesc de apariția ei pe Maidan cu împărțirea biscuiților. Pe atunci ea deținea funcția de adjunct al secretarului de stat – iar după răsturnarea lui Ianukovici a participat de câteva ori la negocierile ruso-americane legate de Ucraina, inclusiv a întreprins o vizită la Moscova. După venirea la putere a lui Trump, Nuland și-a pierdut funcția, însă odată ajuns la Casa Albă, Biden a readus-o la Departamentul de Stat, fiind avansată: acum este adjunctul secretarului de stat pentru probleme politice.

Nuland s-a aflat în componența delegației SUA la summitul din iunie a lui Putin și Biden, însă și până la eveniment era clar că anume ea va răspunde de direcția rusă în administrația americană. Pentru că din toată echipa lui Biden, anume ea cunoaște cel mai bine Rusia – a locuit la noi trei ani, începând cu munca pe o navă sovietică de pescuit în perioada lui Andropov și încheind cu serviciul la ambasadă la începutul anilor 90.

În afară de aceasta, în administrația Biden doar William Burns se poate lăuda cu cunoașterea limbii ruse și un trai îndelungat în Rusia – însă fostul ambasadorul la Moscova deține acum funcția de director al CIA, adică nu este tocmai potrivit pentru negocieri, spre deosebire de Nuland, pentru care contactele cu rușii au devenit iarăși principala obligație de serviciu.

Însă aici apare o problemă: din anul 2019, Victoriei i-a fost interzisă intrarea în Rusia, în replică la o nouă extindere a listei de sancțiuni americane, care include mai mulți demnitari ruși. Prin sancțiunile sale, Washingtonul și-a îngreunat demult propria activitate cu Moscova. De exemplu, cu secretarul Consiliul de Securitate al Rusiei, Nikolai Patrușev, pe care l-au inclus în lista neagră, sunt nevoiți să se întâlnească cu doar în Europa sau la Moscova.

Chestiunea sosirii lui Nuland a fost în lucru timp de câteva luni - Rusia nu se grăbea să răspundă la solicitarea americană, însă în cele din urmă a acceptat să-i elibereze o viză de intrare în schimbul excluderii din lista americană a unui demnitar rus. A urmat o reacție în stilul: “Nu trebuia lăsată să intre – de ce am cedat?” Însă în acest caz este vorba de niște negocieri bilaterale, organizate la inițiativa părții americane, legate de un spectru larg de probleme, astfel că transferarea tuturor contactelor ruso-americane pe un teritoriu neutru ar fi irațională și incomodă pentru noi în primul rând.

Odată ajunsă la Moscova, Nuland a declarat că principalul scop al negocierilor ei vor fi “relațiile stabile și previzibile” între cele două țări, adică a repetat expresia pe care a utilizat-o în mod repetat chiar Biden. De la întrevederea celor doi președinți la Geneva au trecut aproximativ patru luni, deocamdată nu s-a observat niciun progres în privința scoaterii relațiilor americano-ruse din stadiul unor confruntări dure. Mai exact, există doar un singur succes: părțile au început să discute între ele. Au avut loc două runde de consultări între Serghei Reabkov și Wendy Sherman, iar acum vine Nuland, însă ce efect va avea vizita ei de trei zile?

Singurul rezultat practic ar putea fi înțelegerile legate de atenuarea “războiul ambasadelor”, adică simplificarea activității misiunilor diplomatice ale celor două țări. Nu există nicio garanție că se va reuși să se ajungă la o înțelegere în timpul vizitei lui Nuland. Însă părțile (cea americană în primul rând) și-au complicat reciproc într-atât activitatea ambasadelor și consulatelor, încât chiar și o mică destindere va arăta ca un progres semnificativ.

Chiar dacă principalele negocieri ale lui Nuland vor avea loc cu viceministrul Afacerilor Externe, Serghei Reabkov, cele mai importante vor fi două întrevederi – cu consilierul lui Putin Ușakov și cu adjunctul șefului administrației prezidențiale Dmitri Kozak. Lui Ușakov, Nuland îi va transmite în fond un mesaj destinat lui Putin din partea “Biden-ului colectiv”. Adică va discuta cu el ceea ce administrația americană vrea să aducă la cunoștința Kremlinului, pe cele mai diverse probleme ale agendei bilaterale (aici nu este vorba doar de relațiile dintre cele două țări, dar și de diverse subiecte regionale – de la Orient Mijlociu, până la Orientul Îndepărtat).

Cel mai sensibil subiect va fi Ucraina, pe care Nuland îl va discuta la întrevederea cu Dmitri Kozak. Este un subiect sensibil nu doar pentru relațiile bilaterale, dar și pentru autoritățile de la Kiev, care nu au încredere deja nici în protectorii lor americani, nici chiar în cei atât de “înfierbântați” precum Nuland.

Cu atât mai mult că, în ajunul vizitei lui Nuland la Moscova, în presa rusească apărut un articol semnat de Dmitri Medvedev dedicat conducerii ucrainene, în care adjunctul lui Putin în Consiliul de Securitate declară foarte clar că orice negocieri cu niște lideri lipsiți de autonomie, inclusiv cu Zelenski, nu au niciun rost:

“Nu are niciun rost să avem de a face cu vasalii. Trebuie să discutăm cu suzeranii”.

Este o sugestie mai mult decât evidentă că Rusia va discuta despre Ucraina cu americanii. De altfel, în ultimii ani Moscova recunoscuse că nu consideră autoritățile de la Kiev un subiect nici chiar în relațiile bilaterale.

Într-adevăr, țara noastră luptă pentru Ucraina nu cu elita de la Kiev, ci cu cea americană, anglosaxonă.

Ar însemna acest lucru că Washingtonul, în anumite condiții, ar putea ceda Ucraina, se va îndepărta de ea, recunoscând lipsa oricăror perspective ale atlantizării? Sigur că nu – inclusiv nu sunt posibile niciun fel de “tranzacții”, adică recunoașterea de către State a simplului fapt că Ucraina se află nu doar în zona intereselor naționale ale Rusiei, dar și că reprezintă o parte a Rusiei istorice și va reveni mai devreme sau mai târziu la o alianță cu ea.

SUA nu vor putea accepta acest fapt în niciun fel de condiții. Vor încerca să utilizeze cât mai des cartea ucraineană pentru descurajarea, demonizarea și slăbirea Rusiei. Niciun fel de variante de “tranzacții” – noi vă dăm Ucraina, iar voi, în schimb, slăbirea alianței ruso-chineze – nu sunt posibile. Toate acestea sunt absolut inacceptabile pentru Rusia (oricum vom întoarce ce este al nostru) și cu totul imposibile pentru State.

Adică Washingtonul ar putea teoretic să ofere în schimb Ucraina pentru distrugerea alianței ruso-chineze, însă înțelege prea bine că Rusia nu va accepta astfel de propuneri (iar dacă ar accepta, americanii nu ar fi deplin convinși că Moscova își va respecta obligațiile).

Pentru că odată ce va accepta o astfel de “tranzacție”, Rusia și-ar trage un glonț în picior – o mare putere care își schimbă viziunile și interesele strategice de proporții globale la solicitarea altei țări (chiar dacă obține ceva în schimb), va înceta să devină un subiect al politicii globale, nu va putea pretinde la statutul de unul dintre arhitecții noii ordini mondiale. Ucraina are o însemnătate principială pentru Rusia, însă a spera la o readucere a acesteia cu un astfel de preț, un preț al trădării (nu a Chinei, ci a propriilor interese și a propriei strategii) – e o atitudine dăunătoare și lipsită de orice sens. Ucraina va trebui s-o readucem cu propriile noastre forțe – sprijinindu-ne pe poporul ucrainean.

Deocamdată nu este momentul, trebuie să facem totul pentru a diminua influența asupra ei din partea protectorilor atlantici. Anume din acest motiv Moscova are nevoie de negocieri cu “suzeranul” autorităților de la Kiev.

În calitatea de reprezentantă a lui, Nuland vrea să se convingă că Ucraina rămâne eficientă în presiunile asupra Rusiei, că pe direcția ucraineană va putea aplica strategia biciului și zăhărelului în raport cu Moscova: mai întâi să discuți public despre admiterea Ucrainei în NATO, iar apoi pe culoare să promiți Moscovei că “nu vă îngrijorați, nu o vom accepta niciodată în NATO”. Nuland vrea să înțeleagă care sunt limitele hărțuirii Moscovei pe frontul ucrainean – în așa măsură, încât să nu riște prea mult să-și piardă un astfel de activ valoros, în calitatea lui de “avangarda Occidentului în calea expansiunii rusești”. Ea va încerca să sesizeze starea de spirit a conducerii noastre, să înțeleagă toată seriozitatea intențiilor ei (“nu cumva rușii intenționează să declanșeze la primăvară un război”).

Însă, încercând să pipăie, să cerceteze planurile rușilor, Nuland nu va reuși să înțeleagă cel mai important aspect în atitudinea noastre față de Ucraina: faptul că o percepem ca pe noi înșine. Nu intenționăm nici să cedăm ceea ce e al nostru, nici să luptăm pentru el cu cei care sunt ca noi, spre bucuria dușmanilor noștri. Dar ne vom întoarce ceea ce-i al nostru, oricât și oricine ar încerca să ne împiedice.

Dacă SUA cred că subiectul ucrainean le va ajuta mult timp să ocupe o poziție solidă în raport cu Rusia, îi așteaptă o mare dezamăgire. Chiar una mai mare decât cea afgană.