SUA i-au atacat pe cei mai buni oameni din Rusia

În timp ce americanii fug din Afganistan, pierzând papucii și vehiculele blindate, o adevărată tragedie are loc în țara pe care au devastat-o.

Scenariul ei, din păcate, este unul binecunoscut. Mulți afgani au început colaborarea cu militarii americani în perioada ocupației. Acum ei toți se tem că talibanii se vor răzbuna pe ei.

Doar câțiva, precum președintele numit de americani, au reușit să se fugă în străinătate de pe un aerodrom de rezervă. Restul colaboraționiștilor îi implorau pe diplomații americani să le dea viză. Disperați, băteau pe la ușile altor ambasade. Însă țările membre NATO, care pe parcursul anilor și-au ținut contingentul lor în Afganistan, nu le-au oferit aliaților nicio șansă mică de supraviețuire. Ele au fost preocupate de treburile sale: își făceau bagajele, ardeau documentele în ambasade și se îmbarcau în avioane. Un nou act al tragediei a avut loc pe aeroportul din Kabul. Afganii înnebuniți de groază au asaltat pista de decolare, iar militarii americani au tras din arme, împiedicând evadarea „sahibilor albi". Câteva persoane au fost ucise.

Nimic nou sub soare. Exact în același mod americanii fugeau din Saigon. Mulțimi de vietnamezi din sud, care lucrau atunci pentru ei, luau cu asalt ambasada americană, înotau spre transportul maritim american care pleca: le era atât de frică să rămână în patrie și să răspundă pentru crimele lor îndeplinite la indicația ocupanților.

Cu o regularitate înfricoșătoare mor azi traducători și traducătoare militare, care lucrează pentru americani în Irak. Deseori, persoana începe să fie amenințată, cere ajutor pentru obținerea vizei americane și în mod firesc i se refuză. Curând colaboraționistul este găsit împușcat, iar uneori chiar împreună cu rudele și apropiații. Deja acum numărul celor uciși ajunge la mii. E înfricoșător să-ți imaginezi ce va fi cu sărmanii aceștia iarna, după ce americanii și-au anunțat retragerea trupelor sale din Irak.

Ba chiar și militarii americani, care nu sunt cei mai sentimentali oameni din lume, își roagă guvernul să manifeste cel puțin un pic de omenie și să-i ajute pe cei care lucrează pentru ei pe teritoriul țărilor ocupate. Însă nu, politica Statelor Unite rămâne neschimbată. Aceasta este o trădare permanentă și ilustrativă față de acei care au avut încredere.

Soarta colaboraționiștilor americani, din câte vedem, este una tristă. De ce oare rândurile lor nu se răresc? Cu ce scop persoane din cele mai diverse țări ale lumii acceptă job-ul acesta murdar și periculos? Și nu doar în Afganistanul lovit de sărăcie, dar și în Statele Baltice ex-sovietice prospere? Aici se explică totul prin faptul că viitorii polițiști sunt crescuți de regimul american prin toată lumea în trei etape.

Mai întâi ei sunt adepți ai agendei globale progresive. Activiști, luptători pentru tot ce este bun împotriva la tot ce e rău. Mulți dintre ei se vor ocupa de treburile sale minunate pe parcursul întregii vieți și vor rămâne cetățeni onești. Dar o parte dintre ei, la un moment dat, vor conștientiza că principalul dușman al progresului, dintr-o data, este propria lor țară și că poporul ce locuiește în ea este unul literalmente greșit.

La etapa dată, activistul cu o reputație ireproșabilă încearcă să se evidențieze față de propriul popor. El continuă să urmeze agenda actuală, să sorteze deșeurile și să bea latte vegan, dar, înet-încet își fac loc într-o gașcă îngustă. Și, în același timp, începe să simtă apartenența la casta super-oamenilor cu reputație ireproșabilă, care trăiesc astăzi în sute de megapolisuri, de la Nairobi la Beijing, de la Buenos Aires la Moscova. Însă anii trec, activistul îmbătrânește, iar împrejur nu se schimbă nimic. Țara este tot aceea, incorectă, poporul e același, nedrept, el însă este un ditamai superman în straie albe. Atunci, activistul începe să viseze la răzbunare, să-și imagineze cum în țara lui în sfârșit vor intra democrații corecți din Democrația principală și vor „democratiza” cu mult elan tot ce se mișcă, iar el, activistul, va fi numit un gauleiter peste poporul incorect. Sau cel puțin un polițist gata să slujească. El va începe să primească un salariu bun în dolari și să supravegheze populația în subordine. La polițiștii din spațiul post-sovietic, aceste vise sunt redate în două episoade. În primul, progresiștii, cu ajutorul armatei americane, se ocupă de populația lor greșită. Iar în al doilea - atacă Moscova.

Cu astfel de fantezii, mulți dintre contemporanii noștri trăiesc decenii la rând. Răzbunarea, invidia, dorința de a avea un stăpân – acestea sunt semnele principale ale unui ratat, desigur. Însă starea de ratat este starea minții, nu a buzunarului. Printre polițiștii latte există numeroși majori și rentieri, care adesea sunt niște cetățeni bogați și de succes.

Printre polițiștii „latte” există însă numeroși copii de bani gata și rentieri. De cele mai multe ori aceștia sunt cetățeni bogați și de succes.

Astfel, în interiorul țării – tot încă independente și nedemocratizate – apare un întreg strat de oameni care, ocazional, vor fi fericiți să-și predea patria invadatorilor, nici măcar pentru a obține anumite beneficii, ci pur și simplu pentru a se da mare și tare în fața compatrioților.

Toate aceste procese, într-o formă curată, s-au desfășurat chiar în fața ochilor noștri în Ucraina, Georgia și Țările Baltice. Exemplele sunt pe aproape. La timpul său, opinia publică era atât de revoltată de incidentul „Kolya din Urengoy” tocmai pentru că procesul de transformare a unui băiat rus bun într-un viitor polițist era foarte vizibil acolo. Dintr-un Kibalciș într-un Plohiș, rapid și ieftin și doar pentru o călătorie în Germania.

Din când în când, americanii își trădează aliații: nu vin în ajutor în timpul conflictelor. Georgienii în 2008 sau kurzii în 2019 pot servi drept exemplu. Ei bine, aliații mor. Dar ei sunt înlocuiți cu alții noi – la fel cum merg lemingii la sinucidere.

Obsedați de pasiunea de a se evidenția față de poporul lor, acești cetățeni nu înțeleg – sau mai bine zis nu vor, se tem să înțeleagă – un lucru simplu. Ei pot să se considere cosmopoliți cât le poftește inima, pot striga non-stop cele mai corecte lozinci și își pot numi patria exclusiv „această țară”. Șerifului nu îi pasă de aceste țipete ale indienilor.

Pentru americani, ei rămân străini sălbatici în mod categoric – uneori periculoși, cu Kalașnikov, alteori amuzanți – cu cămăși brodate și ceaune pe cap. Nici un latte vegan și nici pronunțarea de la Oxford nu vor obliga contrapartidele occidentale să recunoască polițiștii parteneri la egalitate. Și dacă va fi necesar ei vor fi distruși cu aceeași indiferență ca și restul populației și predați cu un cinism deosebit.

O clipă însă - noi aparent suntem în Europa. Acesta nu este un oarecare Irak, există o atitudine deosebită față de noi, consideră polițiștii eșuați. Dar, din păcate, americanii nu sunt deranjați de astfel de fleacuri. Să vă amintiți de soarta Iugoslaviei. Bombele americane care cădeau peste capitala europeană Belgrad ucideau în egala măsură cât pe susținătorii lui Miloshevic, atât și pe fanații "valorilor din Vest". În adăposturi pentru bombe tremurau de frică și bătrânii comuniști, și tinerii globaliști. Agenda progresistă nu și-a salvat niciodată adepții de la mânia stăpânilor albi.

Observând evoluția lucrurilor în Afganistan, elitele din Ucraina și din Țările Baltice au început să se îngrijoreze. Stați puțin, rezultă că americanii pot pleca? Se pare că da. Ucraina fără conductă de gaz a devenit o valiză fără mâner. Tigrii baltici nu au nimic decât datorii. La ce bun servesc ei pentru americani? Ca puncte de sprijin militar împotriva Rusiei? Se pare că partenerii par să fi realizat că aceasta este o afacere neinspirată și o nebunie. Și, da, pot pleca în orice clipă, lăsând în urmă niște ruine, depresie și sărăcie totală.

Polițaii, care visau atât de mult să meargă prin Piața Roșie pe tancuri americane sunt dezamăgiți și speriați. Evident că elita și-a rezervat aeroporturi comode de rezervă, dar pentru ea însăși. Acei însă din administrația inferioară a regimului de ocupație vor trebui să revină la realitate. Rusia, ca un centru civilizat din spațiul ex-sovietic, va trebui să aibă grijă ca acest proces să decurgă destul de moale și relativ nedureros. Iar drept consolare pentru visele zădărnicite va servi acel fapt că, în lipsa americanilor, viața va deveni mai bună pe teritoriile limitrofe. Mai rău oricum nu poate fi deja.