România devine paravanul sau intermediarul unui posibil conflict armat major?!

România e folosită de SUA și NATO în combinații periculoase - și va avea de pierdut, transformându-se, în frunte cu cei care aparent o conduc, într-o unealtă a celor care urmăresc crearea de tensiuni și conflicte

Motto: “Doar un prost învaţă din greşelile proprii.
Un înţelept învaţă din greşelile altora”
Otto von Bismarck

BUCUREȘTI, 31 iul – Sputnik. Săptămâna trecută a fost marcată de un eveniment aparent ridicol, dar care spune multe despre intențiile celor care conduc România. Evident, nu mă refer la figurile șterse ale echipei guvernamentale sau din majoritatea parlamentară, nici chiar la Klaus Iohannis – ci la cei care dirijează mutările „strategice” ale României.

Concret, săptămâna trecută a avut o manifestare în cinstea revenirii militarilor români din Afganistan, culminând cu trecerea acestora pe sub Arcul de Triumf. Altfel spus, militarii care au participat la un război nedrept – și la o ocupație a unui stat independent! – reușind, în final, să fie copărtași (minori, de-i drept) la un eșec, ei bine acești militari au trecut pe sub monumentul ridicat în cinstea protagoniștilor celor mai eroice, mai înălțătoare bătălii ale națiunii române!

Sub privirile unui președinte care, anterior funcției supreme, a refuzat să participe la Ziua Națională (a României), participanții la eșecul și mistificarea din Afganistan au trecut peste umbrele eroilor de la Mărăști, Mărășești, Oituz!...

Neamțul de azi, implicat în jenante găinării cu case, Klaus ”Dezbinătorul” a luat locul neamțului de ieri, Ferdinand Unificatorul, și magnificei regine Maria, exemplul cel mai înalt de cap încoronat care se jertfește (la propriu!) pentru popor!

Sigur că în asemenea condiții nu putem vorbi decât de un spectacol penibil, pentru că… nici nu se putea altfel! În schimb, pe viitor… se poate și mai rău!

Spun asta pentru că manifestarea NU cred că a avut ca scop doar satisfacerea orgoliilor unor personaje mărunte precum Iohannis, Cîțu, Ciucă sau Aurescu – ci ea se vrea o motivare și o pecetluire a justeții participării României în tot felul de combinații ale SUA și NATO.

Deci, un reper pentru ca, în viitor, atunci când vom mai lua parte la astfel de acțiuni – în fapt, agresiuni imperialiste! – să avem în minte ”reperul” trecerii pe sub Arcul de Triumf, sub privirile de piatră ale Regilor României Mari! Scenă epică, nu?... Vai de epicu(ru)l nostru!…

În realitate, așa cum s-a dovedit concret, asocierea cu NATO și SUA nu ne-a adus nimic bun, ci numai cheltuieli, restricții, implicarea în conflicte care nu ne priveau – chiar cu țări cu care am avut relații foarte bune și profitabile – dar mai ales ne-a adus în starea de colonie.

Fără dubii, datele o demonstrează – ”Statul paralel” apare odată cu 2004 și se manifestă plenar după semnarea Declarației Comune privind Parteneriatul Strategic pentru Secolul XXI între România şi SUA, la finele lui 2011.

De atunci începe nebunia pușcăriilor, a DNA, a scandalurilor ”civice” – dar mai ales a implicării agenților SUA în decizii – asta conform mărturiilor unor participanți direcți (gen Sebastian Ghiță sau Daniel Dragomir).

La ce să ne mai așteptăm de la aceste ”parteneriat”? Răspunsul cred că este clar: la… Doamne, ferește-ne!

De exemplu, circulă pe net un articol scris de controversatul ziarist de la ”Național” Cătălin Tache, intitulat ”Iohannis a semnat: Armată comună cu Ucraina!”.

Ziaristul face referire la promulgarea de către președintele Klaus Iohannis a legii privind Acordul de cooperare militară dintre România și Ucraina, pe 16 iulie. Tache scrie că astfel ”s-a dat verde legal la punerea în practică a ”planului nebun” al SUA pentru această parte din Europa, prin constituirea unei viitoare armate comune româno – ucrainene”.

Desigur, se poate obiecta că este o exagerare și că, de fapt, este un acord referitor la achiziția de armament și de tehnică militară; dar problema e că nici asta nu e puțin lucru – pentru că deschide calea unui statut al României de paravan pentru înarmarea Ucrainei, țară aflată în conflict intern în urma unei lovituri de stat, dar și în regim de permanentă provocare cu superputerea militară din vecinătate – Rusia.

Altfel spus – România devine un paravan în spatele căruia se pune la cale declanșarea unui conflict armat de proporții?! Sau va fi chiar un intermediar?!

Cred că Tache nu greșește și nu exagerează când afirmă că este ”un prim pas în realizarea acestui proiect fără precedent dintre un stat membru al NATO și al Uniunii Europene și unul non – UE și aflat în conflict deschis cu Federația Rusă. Nu știu dacă e primul la nivel NATO – dar cu siguranță e primul pentru România – și, de fapt, asta ne interesează pe noi!

Iar Tache mai observă un aspect – cel al includerii unor elemente de ”protecție comună și schimb de informații clasificate!”. Sigur, și aici sunt chestiuni despre care se poate spune că sunt ”de normalitate”. Dar nimic nu e clar – în afara conflictelor și tensiunilor legate de Ucraina.

Și o ultimă remarcă a lui Cătălin Tache care merită citată - și citită cu atenție:

”Ucraina are nevoie ca de aer ca în acest conflict să fie atras și un stat membru al NATO, în speranța că astfel va fi activat ”punctul 5” al Acordului Nord Atlantic. Numai că, după ce, rând pe rând, Bulgaria, Turcia și Polonia au refuzat cu vehemență atragerea în acest ”proiect – capcană”, uite că s-au găsit 112 senatori români care să voteze Acordul cu Ucraina, în timp ce doar 13 s-au opus!”.

La cele spuse de Cătălin Tache mai adaug trei aspecte – sau argumente - că acordul Nu este deloc ceva în regulă.

Primul aspect – noi avem socoteli neîncheiate cu Ucraina, referitoare la teritorii istorice românești, despre care mai toți istoricii români scriu că au fost luate prin rapt teritorial! Oare de ce toate aceste acuzații rămân la nivelul de atacuri contra unui mort – URSS – și nu se regăsesc în demersuri la adresa beneficiarului viu al raptului, Ucraina?!

”Dar, totuși, teritoriile românești - Bucovina de nord, Herța și sudul Basarabiei cu Cetatea Albă cu tot - sunt astăzi la Ucraina, nu la ruși, iar politicile discriminatorii ucrainene împotriva românilor sunt înfiorătoare”, reacționa avocatul Aurelian Pavelescu.

Al doilea aspect – de ce nu se condiționează încheierea Acordului de modificarea legislației ucrainene care discriminează populația românească din Ucraina, mai ales din teritoriile românești ocupate?!

Cum poate conducerea României să treacă peste aroganța cu care Ucraina a ignorat orice cerere în acest sens (chiar așa, făcută de București cu jumătate de gură, nu ca Budapesta!) sau și-a bătut joc pur și simplu, amânând mereu deciziile în acest sens?!

O singură explicație există: oficialii români, de la parlamentari la miniștri și Președinte, nu reprezintă interesele României, ci ale celor care susțin politica de conflicte și tensiuni a celor care au pus mâna, prin lovitură de stat, pe Ucraina.

În fine, al treilea aspect sau argument este foarte simplu: ce are de câștigat România din aceste Acord? La modul concret! Pentru că, se știe, atunci când se votează o lege, se pune problema surselor bugetare necesare aplicării ei.

Ori, în acest caz, de ce nu se pune în balanță ce are de câștigat România – și ce are de pierdut? Pentru că, este clar, de pierdut va avea, fiindcă Rusia și partenerii săi (inclusiv China) nu vor tolera o transformare a României într-o unealtă a celor care urmăresc crearea de tensiuni și conflicte.

Cumulând aceste observații, ajungem la o concluzie clară: România NU are nimic de câștigat, ci numai de pierdut din acest ”Acord” cu Ucraina.

Iar coroborând această concluzie cu pierderile suferite de țara noastră în invazia din Irak, dar și în susținerea demersurilor din Libia și Siria – ajungem la periculosul adevăr: România e folosită de SUA și NATO în combinații periculoase!

Iar asta este intenția celor care ne conduc (în mod real!) – și, așa cum arătam la început, așa ceva se dorește a fi acoperit și justificat prin defilarea pe sub Arcul de Triumf a militarilor participanți la eșecul din Afganistan. Un eșec și o mare mizerie, din multe puncte de vedere, cu urmări grave geopolitic, pe o perioadă greu de anticipat – și o pată pe istoria contemporană a lumii.

”Să pierzi un război este trist și dureros, dar nu neapărat rușinos. Să tratezi înfrângerea ca victorie este dezonorant”, comenta Adrian Severin. ”Afganistanul a atacat SUA? Când? Cam tot așa cum a atacat Serbia Imperiul austro-ungar în 1914”. Și, cu aceeași ironie, Severin apreciază că ”probabil că avem de a face cu cea mai mare victorie a SUA, după cea repurtată în Vietnam”.

Lansez o provocare pentru românii care pretind că gândesc: își dau ei seama că americanii fac cam tot ce vor aici, iar nimeni important din structura de putere a României nu face altceva decât să le slujească interesele?

Închei cu cuvintele fostului ministru Adrian Severin despre participarea României la agresiunile NATO și SUA: ”Nu încurajând nebuniile partenerilor se câștigă încredere. Cât despre securitate, rămâne de văzut. Lumea este azi mult mai puțin sigură și nu știu dacă România poate fi sigură într-o lume nesigură”.

Butada lui Bismarck, citată ca „Motto”, este un principiu fundamental al realismului politic. Ori, în contextul evidențiat în acest articol, credeți că România pune în aplicare, fără să crâcnească, toate „nebuniile partenerilor” pentru a învăța din greșelile acestora? Sau, vorba lui Iohannis, pentru că se România e pusă în postura de… alternativă la ”precaut”?