CHIȘINĂU, 29 iunie — Sputnik, C.S. În discursul politicienilor din capitală au reapărut discuții privind problema lipsei locurilor de veci și, adesea, în încercarea de a identifica o soluție, apar diferite personaje, care consideră că incinerarea răposaților ar fi o soluție. Însă, totul este mult mai complicat decât pare la prima vedere. Iată ce spune despre această problemă eruditul preot Ioan Lisnic, care explică de ce Biserica Ortodoxă nu admite incinerarea și de ce acest lucru este un mare păcat.
”Importanţa spirituală a trupului omenesc este arătată în Epistola către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel, care numeşte trupul — „templu al Duhului Sfânt şi locaş al sufletului" (I Corinteni 3, 16-17; 6, 19). Deci, trupul se cuvine să fie cinstit şi îngrijit atât în viaţa pământească, cât şi după despărţirea lui de suflet prin introducerea lui în pământul din care a fost luat (Facere 3, 19; Iov 34, 15)”, scrie părintele Ioan Lisnic pe blogul său.
El subliniază că ”primul om creat de Dumnezeu după chipul şi asemănarea Lui era perfect şi nemuritor”. Însă din cauza neascultării poruncii dumnezeieşti, ”omul decade din nemurirea trupului, instrument prin care a păcătuit, şi este pedepsit cu moartea. Moartea (din latină — limită a existenţei, destrămare a fiinţei) nu este altceva decât despărţirea sufletului de trup. Sufletul, fiind suflarea lui Dumnezeu, se întoarce la Creatorul său ca să dea socoteală de cele săvârşite în timpul vieţii sale pământeşti, iar trupul, fiind pământ (Facere 3, 19), în pământ se întoarce, prin putrezire descompunându-se în elementele din care a fost format”.
Părintele Ioan Lisnic scoate în prim plan importanța învierii Domnului nostru Iisus Hristos prin care ”moartea a fost învinsă” (Romani 8, 11).
”Această înviere nu este o simplă revenire la viaţa pământească, ci începutul unei alte vieţi, a vieţii veşnice în care trupul omenesc nu mai este supus stricăciunii, adică proceselor de compunere și descompunere. Deci, moartea nu atinge imaginea divină a omului — sufletul este nemuritor, ci numai elementul său corporal, care odată cu învierea se reconstituie din elementele din care a fost format, fiind totodată desăvârşit şi prin purificarea de aspecte negative şi corupte (I Corinteni 15, 42-44)”.
Deci, fiind „templu al Duhului Sfânt şi locaş al sufletului", trupul, cum a menționat mai sus părintele, se cuvine să fie cinstit şi îngrijit inclusiv și după despărţirea lui de suflet.
Incinerarea — o practică păgână
La majoritatea popoarelor păgâne trupurile răposaţilor erau arse, scrie părintele Ioan Lisnic, precizând că cenuşa era păstrată în urne speciale puse în casele lor sau în morminte speciale, iar la vechii evrei procesul incinerării era folosit numai în cazurile pedepsei cu moartea (Levitic 20, 14; 21, 9) şi la „purificarea" colectivă din mijlocul lui Israel (Iosua 7, 25).
În Imperiul Roman practica incinerării a fost abandonată definitiv prin secolul al zecelea ca rezultat al influenţei creştine. Începând cu sec. al XIII-lea, Biserica Romano-Catolică prin procesul de inchiziţie tolera pedeapsa cu moartea prin ardere. A fost condamnată incinerarea pe la mijlocul secolului al XIX-lea. Iar prin anii 60 ai secolului trecut, datorită pledării în favoarea incinerării ca mijloc de „salvare" a trupului de degradare, în cărţile liturgice catolice se introduc anumite rugăciuni la incinerare. Potrivit teologilor catolici, incinerarea este, pur şi simplu, un proces accelerat al descompunerii trupurilor, prin care se reduc considerabil cheltuielile funerare. La fel şi protestanţii, care resping însăşi noţiunea de moaşte, nu acordă nici o atenţie problemei înhumării.
Arderea trupului înseamnă nimicirea lui
Părintele consideră că împotriva incinerării este pilda Mântuitorul Iisus Hristos Însuși, care a fost îngropat şi a stat în sânul pământului trei zile, făcându-se „începătură învierii celor adormiţi" (I Corinteni 15, 20).
”Numeroase minuni ale Mântuitorului de readucere la viaţă a unor persoane sunt o dovadă împotriva incinerării. A înviat pe fiul văduvei din Nain (Luca 7, 11-15), pe fiica lui Iair, mai marele sinagogii (Luca 8, 49-56), pe prietenul său Lazăr, mort de patru zile (Ioan 11, 39-45). La fel şi sfinţii, prin viaţa lor curată, şi-au sfinţit trupurile, devenind moaşte făcătoare de minuni”.
Un alt argument împotriva incinerării este că la creştini, potrivit Sfintei Tradiţii acest lucru este condamnat, incinerarea fiind percepută ca ”o dezonorare a celor morţi”.
„În acest sens ne învaţă şi Fericitul Augustin: „Nu se cuvine, nu este iertat a dispreţui trupurile, de care s-a folosit Duhul Sfânt ca de un organ al său, vas al sfinţeniei. Căci, dacă inelul sau veşmântul care ne-a rămas de la părinţi cu atât e mai preţios în ochii noştri, cu cât mai mare este iubirea noastră faţă de ei. Cum am putea dispreţui trupurile, cu care trăim în legătură mult mai familiară şi mai intimă?".
Este sau nu incinerarea un păcat?
Părintele Ioan Lisnic explică în ce cazuri Biserica condamnă incinerarea.
”Sunt cazuri când unii îşi strivesc viaţa în incendiu, trupul fiind carbonizat sau chiar vaporizat de o bombă nucleară, în asemenea cazuri condiţia fizică a trupului nu e o piedică gravă spre mântuire. Mărturie ne servesc martirii arşi pe rug. Înhumarea trupului fizic intact din punct de vedere teologic şi pastoral este o normativă pentru creştinii ortodocşi şi sunt condamnaţi de Biserică numai cei ce benevol îşi dau trupurile să fie arse la crematoriu. Recurg la astfel de metode numai cei ce îşi închipuie că totul se sfârşeşte odată cu moartea, că după moarte nu mai e nimic. Din punct de vedere ecologic, prin incinerare s-ar putea dezinfecta şi distruge trupuri care altfel ar putea transmite boli sau ar putea genera epidemii. Însă pentru asemenea cazuri există sicriuri cu protecţie faţă de mediul încunjurător. Consider că nu ar întâlni piedici nici creştinii din zonele urbane cu densitate mare a populaţiei, unde treptat se reduce terenul disponibil pentru înmormântare. Chiar şi în ţările, unde legile cer incinerarea, pentru a fi salvate de distrugere trupurile intacte ale celor dragi, ele pot fi transportate în altă zonă, pentru a fi înmormântate creştineşte”.
În final preotul ține să accecntueze că, ”potrivit Tradiţiei creştine, modul potrivit de a-l aşeza la odihnă pe cel mort este înhumarea. Mormintele creştine străjuite de Sfânta Cruce arată că cel ce doarme sub scutul ei a adormit întru Hristos, cu nădejde că se va scula împreună cu El la învierea de obşte. Vederea mormintelor ne îndeamnă ca fiecare din noi să cugete, fără voia lui, asupra sfârşitului nostru propriu, iar cine a luat la sine această încredinţare nu se va lăsa pe sine lesne în mrejele păcatului. Pentru aceasta un înţelept dădea un sfat: „În tot ce veţi spune şi veţi face, cugetaţi la clipele cele de pe urmă şi niciodată nu veţi păcătui.
