Serghei Markedonov, pentru Sputnik
În cercurile diplomatice și de experți procesul este cunoscută ca formatul „5+2" în care Chișinăul și Tiraspolul reprezintă cele două părți în conflict; Rusia și Ucraina sunt garanți; OSCE — mediator, iar UE și SUA sunt observatori.
Negocierile: urcușuri și coborâșuri
Procesul de negocieri în acest format se desfășoară deja de cincisprezece ani. În acest răstimp, în activitatea Consfătuirii au existat urcușuri și coborâșuri, așteptări exagerate și speranțe nejustificate.
În 2003 părea că părțile în conflict erau mai aproape ca niciodată de o soluție comună, însă renunțarea Chișinăului la planul de federalizare a Moldovei au dus negocierile în faza de stagnare.
Mulți experți americani și europeni au prognozat un progres accelerat în reglementarea conflictului odată cu schimbarea conducerii de la Tiraspol, crezând că plecarea „liderului sovietic" Igor Smirnov va marca o nouă etapă atât pentru republica nerecunoscută, cât și pentru întreg procesul de negocieri. Însă în scurt timp s-au convins că teoriile elaborate în cabinete nu funcționează în practică, iar „încăpățânarea" transnistreană nu are legătură cu nostalgia după URSS, ci este dictată de necesitatea de a-și apăra și promova propria identitate, garanțiile pe care poate conta într-un mediu politic complicat.
La Tiraspol liderii se schimbau (și nu prin lovituri de stat, ci prin intermediul alegerilor), însă grija pentru Transnistria și interesele acesteia persistau în continuare, deși perioada sovietică rămânea tot mai departe în istorie. Faptul că autoritățile nu au fost gata să conștientizeze acest lucru a contribuit în mare măsură la aceea că, după deblocarea negocierilor în 2011, nu s-a mai ajuns la rezultate palpabile.
Evenimentele care s-au produs în 2014 în țara vecină Ucraina, care, formal, nu are nimic cu problemele de construcție națională în Moldova și cu conflictul teritorial de pe Nistru, au dus la o nouă stagnare în procesul de negocieri. De bună seamă, era dificil să-ți imaginezi la aceeași masă astfel de garanți ai reglementării precum Rusia și Ucraina. Și mai greu era să-ți imaginezi o poziție comună a Kievului și Moscovei, deoarece, după alipirea Crimeii la Federația Rusă și conflictul din Donbas, Transnistria a început să fie privită în primul rând ca un avanpost al Kremlinului la hotarele Ucrainei și ca factor de risc geopolitic.
Abia în 2016, odată cu preluarea președinției OSCE de către Germania, „gheața s-a spart".
În iunie 2016, formatul „5+2" s-a întrunit în componență deplină la Berlin. La încheierea negocierilor a fost semnat un protocol care se referă în primul rând la problemele umanitare.
În contextul disensiunilor politice și juridice existente între Chișinău și Tiraspol, documentul avea ca scop primordial depășirea dezbinării dintre oamenii care locuiesc pe ambele maluri ale Nistrului.
Însă anume contradicțiile politice au prevalat asupra tuturor celelalte aspecte, iar realizarea „protocolului de la Berlin" a fost de facto amânată.
Logica austriacă și cea rusească
În anul 2017, președinția OSCE a for preluată de Austria care a decis să abordeze reglementarea conflictelor postsovietice în mod temeinic și fără formalism de prisos.
Trebuie menționat în mod special: pentru capitalele europene anume conflictul transnistrean pare a fi cel mai important. În primul rând, pentru că îl consideră un conflict care afectează direct interesele Uniunii Europene (România, implicată activ în evenimentele din Moldova, este membră a UE, iar Chișinăul a semnat Acordul de Asociere și tinde ca Republica Moldova să devină membră a acestei structuri integraționiste). În al doilea rând, un soi de așa-zisă „înțelepciune convențională" (în ce măsură corespunde ea realității — rămâne de văzut) a diplomaților și birocraților europeni este convingerea că diferendul transnistrean, în care caracterul etnic nu este atât de pronunțat precum în Transcaucazia sau în Balcani, ar putea fi supus mai ușor reglementării.
În realitate, chiar din primele zile de președinție a Austriei, poziția Vienei vizavi de problema transnistreană a fost formulată destul de clar: nu avem nevoie de întâlniri de dragul întâlnirilor, negocierile sunt necesare doar pentru a obținerea unui compromis, fie și nu atotcuprinzător, dar cu anumite rezultate palpabile.
De altfel, Moscova are alte rațiuni. Fiind conștientă de rădăcinile adânci ale conflictului, reprezentanții MAE al Federației Ruse consideră că însuși faptul negocierilor, pentru care s-au adunat la aceeași masă diferite forțe, este important. În primul rând, dat fiind faptul că în dialog sunt antrenate nu doar părțile în conflict, ci și Rusia, Ucraina, reprezentanții SUA și UE.
Totodată, runda vieneză a negocierilor în formatul „5+2" corespunde în totalitate logicii austriece, și nu celei rusești. Viena își încheie președinția OSCE. Deși soluționarea conflictului de pe Nistru nu a făcut progrese, Austria a reușit să convoace Consfătuirea permanentă în componența ei deplină, după ce reprezentanții Chișinăului și ai Tiraspolului au ajuns la un compromis în privința a patru probleme umanitare. Este vorba în primul rând de recunoașterea de către Chișinău a diplomelor eliberate de Universitatea de la Tiraspol, funcționarea școlilor aflate sub jurisdicția Moldovei pe malul stâng al Nistrului, restabilirea comunicării telefonice între cele două maluri ale Nistrului, soluționarea problemei accesului țăranilor la terenurile lor agricole. Aceste acorduri pot fi percepute ca o rezervă pentru viitor sau un semn al viitorului progres în relațiile dintre părți.
Optimism, dar cu un gust amar
Însă, oricât ne-am dori să fim optimiști în legătură cu realizarea acestui compromis, analiza rundei negocierilor din capitala austriacă nu poate să nu lase un gust amar.
În realitate, constatăm o repetare a scenariului de anul trecut de la Berlin. Se presupune că, datorită pașilor mici, însă destul de sesizabili, părțile vor identifica măsurile de încredere necesare. Teoretic, această schemă este impecabilă. Însă din punct de vedere practic există câteva impedimente principiale.
În primul rând, trebuie să ținem cont de faptul că avansarea pas cu pas nu se va realiza într-un spațiu vid. Cum să o delimitezi de exemplu de patimile politice care cuprind Moldova în ajunul alegerilor parlamentare? Deja de pe acum observăm concurența, departe de a fi una ipotetică, pentru „câștigarea" Transnistriei între echipa lui Igor Dodon și Guvernul țării, în spatele căruia mai mulți experți îl văd pe Vladimir Plahotniuc. În ce măsură lupta pentru reglementarea acestui conflict care durează de atâția ani va fi pentru diferite forțe de la Chișinău o chestiune de principiu, și nu o încercare de a obține resurse suplimentare în lupta pentru putere pe seama contradicțiilor dintre Rusia și Occident?
Să ne referim de exemplu la tema prezenței militare ruse pe Nistru. Sunt oare gata partenerii Moldovei în cadrul formatului „5+2" să discute la obiect această chestiune și nu lanseze dor declarații? Răspunsurile la aceste întrebări nu sunt atât de simple.
Nu trebuie neglijat nici factorul ucrainean. Influența acestuia asupra dinamicii transnistrene este astăzi mai mare decât acum doi ani. Și cel mai important este faptul că, în prezent, situația de pe Nistru este determinată într-o măsură mult mai mare nu doar de contradicțiile dintre Chișinău și Tiraspol sau de concurența dintre Rusia și Occident, ci și de starea de lucruri din Donbas. În context, sunt posibile cele mai neașteptate situații legate de zona transnistreană. Și, oricâte poduri ar fi deschise peste Nistru, rațiunile politice ar putea prevala.
Astfel, reglementarea diferendului transnistrean, ca și conflictul din Donbas, actualizează inevitabil problema dialogului sistemic privind securitatea europeană cu participarea Occidentului și a Rusiei. Este vorba anume de dialog și nu de învinuiri reciproce șablonarde.
Oricât de modeste ar fi rezultatele negocierilor, acestea rămân a fi importante. Însă negocierile trebuie privite ca proces complicat, și nu ca problemă simplă de conciliere rapidă.
Opinia autorului ar putea să nu coincidă cu opinia redacției.
