Președintele Nicolae Timofti și-a impus o singură dată voința în calitate de șef al statului, atunci când a refuzat să-l desemneze pe Vlad Plahotniuc drept candidat la funcția de premier. Astfel, Timofti a determinat asccederea lui Pavel Filip în fruntea executivului, după care iarăși s-a retras în activități mai mult formale.
După alegerea lui Timofti a urmat o scurtă perioadă de entuziasm. Era firesc să fie așa, după ce o perioadă lungă șefia statului a fost exercitată prin interimat. Astfel că chiar și Mihai Ghimpu reușise să exercite atribuțiile de președinte.
În 2012, la scurt timp după alegerea lui Timofti, menționam că perioadă de entuziasm exagerat, provocat de alegerea acestuia, intrase într-o altă fază ”de percepere a președintelui”. Oamenii începeau să-l uite. Asta deoarece Timofti nu avea cum să fie o figură politică nuanțată.
”Actualul președinte o fi fiind bun în magistratură. Figură politică puternică nu poate fi. Dar este și o doză de beneficiu aici: figura primului ministru capătă o semnificație tot mai accentuată”, menționam la 1 iunie 2012.
După alegerea în toamnă a unui nou președinte, am putea obține o realitate politică absolut diferită decât cea cu care ne-am obișnuit. Succesorul lui Timofti, care va fi ales deja de popor, ar putea fi o figură politică ce va avea o cu totul altă agendă decât actuala guvernare. Ar putea accede în scaunul prezidențial exponentul unui curent politic ce urmărește înlăturarea PDM și PL de la guvernare și preluarea tuturor pârghiilor în numele unei cauze ”mai bune”.
Un astfel de președinte ar putea să încerce să torpileze actuala guvernare prin declarații publice, prin inițiative, prin luări de atitudine etc.
După alegerile prezidențiale din toamnă, Republica Moldova ar putea să intre într-o perioadă de confruntare și poate chiar de război între guvern și președinte, care ar putea să genereze o nouă criză de proporții.
Opinia autorului ar putea să nu coincidă cu opinia redacţiei.
