Preşedintele ales de popor – o iluzie că aşa va fi „mai bine”
Nu în zădar anume mişcările protestatare şi cele de opoziţie „vor preşedinte ales de popor”. Dar pentru Republica Moldova, în actualele circumstanţe, este păguboasă însăşi readucerea acestui subiect în dezbaterea publică. În loc să ne orientăm energiile spre consolidarea republicii parlamentare, cu toate avantajele ei incontestabile, am putea fi atraşi într-o dezbatere inutilă „pro” sau „contra” alegerii directe a şefului statului. În acest context, unele formaţiuni politice, dar mai ales liderii lor, vor fi aplaudaţi şi vor încăleca un curent de opinie favorabil carierei lor politice, în timp ce alţii, care vor pleda cauza republicii parlamentare, în cel mai bun caz „nu vor fi înţeleşi”, chiar dacă vor avea perfectă dreptate. Sentimentul că „va fi mai bine” cu un preşedinte ales de popor, pentru că „vom avea de la cine să cerem”, iar „poporului îi va fi „întors” dreptul de a-şi alege preşedintele”, este nu mai puţin iluzoriu decât, de exemplu, credinţa în „mâna invizibilă” a pieţei libere care se autoreglează, sau „certitudinea” că dacă vom traduce toată legislaţia europeană şi o vom adopta ca parte integrantă a sistemului nostru legislativ, atunci automat lucrurile vor merge în Republica Moldova „ca în Europa”.
Preşedinte ales de popor? Dar la ce bun?
Ce ar câştiga poporul, sau statul, dacă vom reveni la alegerea preşedintelui prin vot direct? „Omul simplu” va avea senzaţia că a devenit mai important. Va avea satisfacţia că el personal, nu deputaţii cei cu reputaţie îndoielnică, aleg Preşedintele. Unii vor avea iluzia că „au de la cine să ceară”, că „în ţara asta este unul care răspunde pentru actul guvernării”. Şi cam atât.
Cum va fi cu un preşedinte „ales de noi toţi”?
Dar dacă dăm la o parte senzaţiile, satisfacţiile, iluziile şi sentimentele, cu ce rămânem? Ce avem de pierdut şi ce avem de câştigat în mod real? Fiecare să judece, dacă ne trebuie sau nu acest lux (alegerea preşedintelui de către măria sa poporul), dar o întoarcere la acest „trecut” va însemna următoarele:
1) un şef de stat ales de popor are un grad de reprezentativitate mult mai înalt decât cel desemnat de parlament. Figura respectivă va căuta să-şi atragă cât mai multe împuterniciri, va încerca să influenţeze cât mai mult posibil instituţiile legislativă şi executivă. Chiar va încerca să şi le subordoneze. Pentru că el este Preşedintele şi a fost ales de popor, iar ceilalţi îi sunt inferiori ca nivel de reprezentativitate. Unii ar putea să vadă într-o asemenea perspectivă mai multe avantaje. În realitate, în condiţiile noastre, ne-am putea trezi din nou în situaţia în care „în ţara asta un singur om munceşte”;
2) preşedintele ales direct de popor ar putea să fie o figură ostilă majorităţii parlamentare. În acest caz, o criză politică distructivă şi de-a dreptul stupidă nu va putea fi evitată. Şeful statului fie că influenţa formarea unei majorităţi parlamentare clientelare, fie va determina alegeri parlamentare anticipate prin desemnarea la funcţia de premier a unei figuri ce nu va putea fi agreată de majoritatea parlamentară. Nu este exclus nici faptul că şeful statului nu va reuşi să-şi încropească o majoritate parlamentară docilă, dar acesta va şantaja parlamentul cu premierul său pe toată perioada legislaturii;
3) alegerea preşedintelui prin vot universal (direct de popor) presupune că numărul de scrutine naţionale pentru formarea organelor centrale ale statului se va dubla cel puţin. Cu alte cuvinte, în afară de faptul că cetăţenilor li se face silă de politică în timpul alegerilor parlamentare (din cauza populismului politic), aceştia vor fi nevoiţi să treacă printr-un calvar moral similar şi din cauza alegerilor prezidenţiale. În acest fel, aversiunea faţă de fenomenul politic va deveni şi mai acută. Oamenii nu vor reuşi să-şi revină după alegerile parlamentare, că vor fi chemaţi iarăşi în faţa televizoarelor ca să urmărească din nou dezbateri electorale dezgustătoare, deja în cadrul alegerilor prezidenţiale, din care se vor „informa corect, obiectiv şi echidistant, care este omuleanul vrednic, care le merită cel mai mult voturile”. Cam odată la doi ani, „oamenii simpli” vor fi chemaţi la vot. Dar să ne imaginăm ce va fi, dacă între Preşedinte şi Parlament va fi râcă, iar asta va conduce la alegeri anticipate parlamentare sau prezidenţiale…
4) este de remarcat şi faptul că partidele nu vor sta la o parte în timpul alegerilor prezidenţiale. Iar pentru refacerea relaţiilor dintre partide, deteriorate în timpul alegerilor, inclusiv dintre cele din majoritatea parlamentară, va fi nevoie de timp. Adică, va urma o perioadă când activitatea instituţiilor de stat va fi mult mai ineficientă, sau chiar paralizată de certurile din campania electorală şi asta va conduce la un declin şi mai pronunţat;
5) cei care încearcă să le trezească cetăţenilor interesul pentru alegerea directă a preşedintelui susţin că astfel şeful statului nu va mai fi exponentul oligarhilor, care au fost transformaţi în sperietoarea numărul unu pentru moldoveni. „Nu mai vrem un preşedinte controlat de oligarhi, vrem un preşedinte ales de popor!”, strigă cei care le vor tot binele din lume cetăţenilor Republicii Moldova. Dar câtă dreptate au oare aceştia? Oare nu cei care vor beneficia de cea mai solidă finanţare a campaniei lor electorale vor avea şansa reală să devină preşedinţi? Şi de unde vor lua ei bani pentru alegeri, dacă nu de la „oligarhi”? Sau, cât de independenţi faţă de „oligarhi” vor fi preşedinţii care vor câştiga alegerile datorită unor campanii electorale finanţate generos de „oligarhi”?
Unii dintre cei care propun alegerea directă a preşedintelui fac acest lucru pentru că se văd pe sine în fruntea ţării ca salvatori ai Republicii Moldova. Se cred oameni cu misiune şi dar mesianic. Sau pur şi simplu sunt atât de obsedaţi de setea de putere, încât caută să „reformeze” sistemul constituţional al Republicii Moldova într-un mod care le-ar permite să-şi realizeze cât mai curând posibil aceste preocupări chinuitoare.
De ce avem nevoie, de fapt?
De fapt, avem nevoie de o orânduire ce ni se potriveşte în mod organic; de o organizare a puterii, a vieţii sociale şi a gospodăriei naţionale (a economiei) de o manieră ce ne este firească. Avem nevoie de instituţii sănătoase, nu de sisteme atractive pentru tot felul de veleităţi şi orgolii inflamate. Avem nevoie de instituţii ce ar izvorî în mod natural din felul de a fi al acestui popor, nu de mecanisme împrumutate, sub care trebuie să se încovoaie şi să se schimonosească fiinţa noastră.
În iulie 2000, deputaţii au făcut numai o jumătate de pas. Pentru mai mult Parlamentul nu a avut maturitate şi competenţă. Reforma în direcţia republicii parlamentare a fost făcută în contextul confruntărilor cu Preşedintele şi nu au fost luate în calcul toate situaţiile care pot să mai apară. De aceea, după 2009 ne-am confruntat cu crize de voinţă politică.
La ora actuală este nevoie să fie redus numărul de voturi pentru alegerea de către Parlament a Preşedintelui, aşa cum prevede iniţiativa actualei majorităţi parlamentare, care ar putea să fie consultată la referendum (acest referendum va fi un mare eşec, dacă va fi organizat, dar acesta deja e alt subiect). Însă asta nu este suficient. Prerogativa desemnării candidatului la funcţia de Prim-ministru trebuie să fie transferată majorităţii parlamentare, iar miniştrii să fie numiţi de premier şi nu de deputaţi. Astfel, vom avea un sistem unde cu adevărat vom şti cine răspunde pentru actul guvernării şi vom avea de la cine să cerem socoteală pentru felul în care este condusă ţara.
Opinia autorului poate să nu coincidă cu poziţia redacţiei Sputnik Moldova.
