Noaptea trecută am primit un mesaj de la prietenul meu din Rusia: „Volodea, încă o dată mă închin pentru minunatul băiat Igor Armaș! Este un tip uimitor, luptă pentru club ca un gladiator, ca Aleksandr Matrosov. Este un erou național al „Kuban"-ului, pe cuvânt de onoare". După care a urmat îndată un alt mesaj: „eroul Sudului Rusiei. Dar, evident, și Gațcan din Rostov".
Cel care cunoaște cât de puțin lumea fotbalului, va înțelege că este vorba despre doi fotbaliști din Moldova: Igor Armaș care joacă pentru clubul „Kuban" și Alexandr Gațcan care joacă pentru „Rostov".
Însă nu despre fotbal vreau să scriu. Ați observat cu cine îi compară prietenul meu pe fotbaliștii moldoveni? Nu sunt sigur că astăzi mai există mulți dintre cei care își amintesc de Aleksandr Matrosov. Un ostaș care în Marele Război pentru Apărarea Patriei a acoperit cu propriul corp ambrazura din care o mitralieră scuipa foc asupra soldaților sovietici care înaintau.
O faptă eroică asemănătoare a săvârșit pe câmpul de luptă în același război și moldoveanul Ion Soltâs. Numele lui îl purtau cu ani în urmă o localitate din țara noastră, școli, colhozuri… Dar, din păcate, timpul și oamenii care și-au uitat rădăcinile au șters, prin nepăsarea lor, aceste și alte nume destoinice din memoria noastră.
Comunitatea noastră de idei nu poate fi distrusă
S-au străduit. Dar nu! Cu ea, cu memoria, nu o scoți atât de ușor la capăt. Și iată că ea îi pune în același șir logic pe moldoveanul Igor Armaș și rusul Aleksandr Matrosov. Desigur, vor surâde ironic scepticii, personajele sunt diferite. De acord. Însă nu despre asta vorbesc. Ci despre faptul că în vacarmul fanaților de pe stadionul din Kuban, suporterii scandează, fără a ține cont de naționalitate, numele pământeanului nostru. Iar unii, cum este prietenul meu Andrei, privind la bătălia aprigă a moldoveanului de pe terenul de fotbal, își amintesc intuitiv de eroul Uniunii Sovietice Aleksandr Matrosov. Memoria nu face distincție între națiuni, ci creează asociații de ordin spiritual și emoțional. Anume acei fluizi care nu au dispărut din străfundurile vieții umane, din lumea care a creat perceperea acestei vieți, care a creat destine.
Comunitatea noastră de idei nu poate fi distrusă, repet acest cuvânt în mod conștient, nici de către propagandiștii subtili, nici de către aroganții național-patrioți. Nu pot fi extirpate genele care s-au creat în acel groaznic război și au fost transmise prin generații. Noi îi reprezentăm pe cei care au fost acolo. Noi suntem cei care păstrăm această unitate.
Am scris aceste rânduri și mi-am amintit acel sentiment amețitor de bucurie pe care l-am încercat, probabil nu doar eu, ci și toți cei peste o sută de mii de oameni adunați la 9 mai 2013 în Piața din centrul Chișinăului. Acolo era sărbătorită atunci Ziua Victoriei. Dar cum se sărbătorea! Iosif Kobzon, Ansamblul academic de cântec și dans al MAI al Rusiei, orchestra militară a MAI al RM, vedetele estradei moldovenești, bucătării de campanie, lacrimile veteranilor, o mare de flori… Și tinerii! Mulți tineri care se contopeau cu rândurile emoționante de veterani. Acești tineri vor ține minte totul.
Nu știu dacă se va mai întâmpla ceva asemănător pe viitor, însă în trecutul apropiat, cu siguranță, nu a mai existat un astfel de festin al comunității de idei.
Festivitatea organizată de Ambasada Rusiei în Moldova împreună cu omul de afaceri moldovean Ilan Șor a devenit acea piatră de încercare pentru memorie, care ne aduce aminte până în prezent: împreună, suntem puternici!
Puținii inamici ai Zilei Victoriei (în sens metaforic, desigur), adunați atunci pe la periferia evenimentului, s-au dizolvat în atmosfera frățească a mii de oameni cu același destin.
Trecutul i-a făcut inseparabili. Probabil că nu întâmplător memoria mi-a reprodus astăzi aceste amintiri. Recent, în aceeași piață, unii reprezentanți ai bomondului politic, împreună cu colegii de la NATO, au vrut să demonstreze la 9 mai tehnica forțelor armate ale SUA. Nu au reușit! Indignarea poporului era evidentă, au fost nevoiți să schimbe scenariul!
Veacul uzurpatorilor este scurt
Îmi cer iertare că scriu despre lucruri evidente. Însă noi păstrăm astăzi, și mâine și încă multe-multe zile înainte unitatea noastră, dar principalul, amintirea noastră comună despre participanții la luptele împotriva fascismului, credința în continuatorii lor — reprezentanții noilor generații care gândesc la fel. Și oricât s-ar strădui cineva, stadioanele din Rusia vor continua totuși să scandeze numele jucătorilor moldoveni, iar suporterii moldoveni să le scandeze pe cele ale rușilor. La fel ca și pe cele ale ucrainenilor, belarușilor, georgienilor, azerilor, armenilor și ai reprezentanților altor etnii.
Strămoșii lor care au salvat omenirea de la pieire le-au lăsat copiilor, nepoților și strănepoților un testament important: să nu uite, să păstreze și să transmită în viitor.
Iar pe uzurpatori — mâine sau, cel târziu poimâine, nimeni nu-i va pomeni cu un cuvânt de bine. De aceea, când mă uit astăzi la unii politicieni moldoveni smintiți de propria grandoare, îmi pare rău timpul lor, pe care l-au irosit în zadar. Unii sunt niște marionete manipulate de cineva, alții sunt niște aventurieri sau amatori de planuri utopice. Însă pe toți îi paște, într-un viitor apropiat, maladia incurabilă a complexului inferiorității.
Și numele lor nu vor fi scandate pe stadioanele nici unei țări, nimeni nu va aclama cu atâta dragoste: „Armaș!!!", „Gațcan!!!", „Fraților!!!"
Opinia autorului ar putea să nu coincidă cu opinia redacției.
