Aparent, specificul procesului de formare a statului nostru are o puternică conotaţie pozitivă. Or, viaţa umană are o valoare supremă. Însă pe de altă parte suveranitatea noastră este lipsită de alura sacră, pentru că este aproape imposibil să preţuieşti la nivelul cuvenit ceea ce ai obţinut „pe gratis”.
Dincolo de ataşamentul firesc faţă de teritoriu, faţă de oamenii care locuiesc în acest spaţiu, patriotismul nu poate fi disociat de anumite valori fundamentale şi de misiunea istorică distinctă a ţării. El nu poate fi redus la nişte lozinci populiste. Iar un stat lipsit de valorile sale intrinsece şi care nu şi-a conştientizat misiunea, nu există ca subiect al politicii internaţionale şi nici nu se poate impune ca actor în politica internă a ţării. Un stat lipsit de legitimitatea sa completă funcţionează din inerţie, asemenea oricărei unităţi administrative, în care funcţiile instituţiilor birocratice sunt reduse la îndeplinirea unor sarcini curente sau la satisfacerea unor necesităţi cotidiene ale populaţiei. Statul, ca instituţie, reprezintă mult mai mult decât un aparat administrativ. Statul este un actor care încearcă să obţină pe plan intern şi extern mai mult decât are în prezent, iar cetăţenii simt asta, susţin aceste eforturi şi beneficiază conştient de rezultatele lor, iar dacă este cazul, îşi asumă în mod solidar pierderile. Astfel statul devine unul cu adevărat legitim.
Legitimitatea nu se obţine prin plebiscit universal şi nici printr-un contract social. Chiar dacă existenţa unui stat ar fi fost câştigată prin majoritatea voturilor exprimate de unii cetăţeni într-un anumit context, asta nu înseamnă că existența acestui stat devine legitimă. Ar fi prea simplu. Acordarea mecanică a unui vot nu presupune neapărat și o relație intimă de încredere. Or, identificarea cu trup și suflet a individului cu ceea ce înţelege el că este statul, indiferent dacă acest stat este unul democratic, monarhic sau totalitar, oferă cu adevărat un fundament al legitimităţii.
Republica Moldova stă bine la capitolul statut juridic: avem declarația noastră de independență, constituție, recunoaștere internațională și organe reprezentative. De fapt, orice stat ar putea exista foarte bine și fără aceste structuri. Totuși, din câte observăm, toate acestea nu sunt suficiente pentru a ne considera un stat împlinit.
Ne lipsește capitalul de încredere, ne lipsește viziunea clară despre viitorul apropiat și îndepărtat al proiectului politic Republica Moldova, ne lipsește conștientizarea intereselor noastre naționale, care să cuprindă interesele fiecărei familii sau comunități, dar şi să izvorască dintr-un sistem de valori specifice, pe care nicio grupare politică nu ar fi în stare să-l conteste.
Atitudinile şi poziţiile noastre se schimbă de la caz la caz, în funcţie de context, de la un ciclu electoral la altul, fără a avea o continuitate, fără a urmări o direcție clară.
Nu e vorba despre lipsa unei „conştiinţe civice” sau a culturii politice. Ar fi prea naiv să credem că într-o bună zi vom putea educa niște „cetățeni vigilenți și responsabili”, așa cum își propunea Partidul Comunist al URSS prin „educația politică” sistematică în orice colectiv muncitoresc sau instituție de învățământ.
Peștele de la cap se strică. O bună parte a problemelor noastră sunt produsul calităţii elitelor, care nici nu depun un minim efort pentru recâştigarea încrederii celor pe care, prin „voia sorții”, le-a fost dat să-i conducă. Oportunismul, amatorismul, lipsa de responsabilitate, mentalitatea de guvernatori ai unei provincii periferice, obediența față de ordinile din afară, dar și lenea intelectuală a celor aleși distrug orice perspective și orice încredere în capacitatea unui stat de a exista. Am putea să continuăm mult și bine să imităm aparența unei statalități, invocând tot felul de pericole imaginare la adresa ei. Am putea să ne jucăm la infinit de-a democrația, activismul civic, protestele și marșurile, referendumurile și campaniile electorale, care ne-ar aduce de fiecare dată la același rezultat şi care, mai devreme sau mai târziu, va provoca o metastază și moartea noastră politică. Dar fără o revoluție a conștiinței la nivelul elitei, acest cerc vicios nu va putea fi rupt.
Dacă acestui stat îi este sortit să dispară, asta nu se va întâmpla din cauza celor care îi contestă dreptul la existenţă şi nici din cauza unor acțiuni subversive ale unor forțe din afară, ci din cauza impotenței clasei politice în ansamblu, indiferent dacă e vorba de putere sau opoziție.
Opinia autorului ar putea să nu coincidă cu opinia redacţiei.
