Dar, în opinia lui, acest fenomen se deosebeşte de naţionalismul secolului XIX, ce a reprezentat mişcări de modernizare politică, socială şi culturală. Noua renaştere identitară face apel la anumite sisteme de valori tradiţionale.
Imigraţia musulmană, expansiunea corporaţiilor transnaţionale, slăbirea suveranităţii naţionale, crizele demografice, corectitudinea politică opresivă, expansiunea relativismului cultural neomarxist determină colectivităţile să-şi redefinească EUL colectiv printr-un reflex de autoapărare.
Discursul identitar presupune o re-conceptualizare a ideilor despre stat, relaţiile economice, rolul şi conţinutul moralei şi eticii, relaţiile dintre diverse categorii sociale, limitele libertăţii şi ale democraţiei prin prisma acelui sistem de valori prin care se defineşte o comunitate, fie că este vorba despre o naţiune, o regiune istorică etc.
Identitatea trebuie văzută şi prin prisma acelui limbaj, prin care sunt interpretate realităţile juridice şi politice. De exemplu conceptele de „libertate”, „dreptate”, „egalitate” sunt înţelese diferit de american, olandez, italian, suedez, norvegian, britanic şi german. Fiecare are optica sa marcată de anumite experienţe istorice, de cultură şi de tradiţii.
Naţionalismul secolului XIX s-a manifestat ca o mişcare în favoarea creării unor state democratice sub influenţa idealurilor revoluţiei franceze din 1789, identitatea naţională fiind asimilată celei politice. Astăzi mişcările identitare caută să revalorifice straturile culturale arhaice.
Dispariţia ideologiilor ca produse pur academice care încercau să definească un set de „valori universale” lasă loc pentru apariţia în prim plan valorilor tradiţionale particulare. În faţa pericolului real sau imaginar al disoluţiei, fiecare entitate începe să caute tot mai mult răspunsuri la întrebări de genul „cine sunt?” şi „ce valori mă definesc?”, „cine este străinul?” şi „cine este al nostru?”. Respectiv, idei precum rasa, limba, religia, morala, etica şi chiar estetica revin în prim plan.
În acest context nu pare deloc întâmplător faptul că cele mai radicale mişcări se manifestă anume în statele în care mai există o tradiţie monarhică: Olanda, Danemarca, Belgia, Suedia, Norvegia. Or, monarhia este păstrătorul şi garantul unor valori tradiţionale.
Este de menţionat şi faptul că o tendinţă similară se resimte şi în statele cu o tradiţie catolică puternică şi anume în Ungaria, Polonia şi Franţa.
Opinia autorului poate să nu coincidă cu cea a redacţiei Sputnik Moldova.
