Acum 21 de ani, la 29 iulie 1994, a fost adoptată Constituţia Republicii Moldova – Legea supremă a statului nostru. Datoria fiecărui cetăţean al ţării este să o respecte. O altă datorie a fiecăruia dintre noi, nu mai puţin importantă, este să contribuim, fiecare în măsura competenţei sale, la îmbunătăţirea acestui document fundamental.
Bine ar fi să ştim şi cum a fost adoptată Constituţia Republicii Moldova, dar şi ce evenimente de importanţă majoră au precedat momentul actului legislativ constituant.
Până când am ajuns să avem o Constituţie, a trebuit să facem eforturi în sensul autodeterminării. Cei din generaţia mea îşi amintesc episodic evenimentele extraordinare care au condus la formarea statului Republica Moldova, iar cei mai tineri pot să se informeze despre acele vremuri doar din cărţi, din presa vremii, din relatările altora ori din materialele video ce le-au imortalizat. Noi, cei tineri, avem datoria morală să le purtăm toată consideraţia celor mai în vârstă dintre noi care au participat nemijlocit la fondarea acestui stat. Iar când scriu că „a trebuit să facem eforturi în sensul autodeterminării”, fără a face o delimitare între concetăţenii prezenţi fizic la acele procese şi cei mai tineri, care în virtutea vârstei nu au avut cum să fie acolo, vreau, de fapt, să sugerez că noua generaţie are obligaţia să-şi asume faptele înaintaşilor.
Aşadar, cum ne-am autodeterminat ca popor al Republicii Moldova şi cum am ajuns până la Constituţia din 29 iulie 1994.
Una dintre primele manifestări ale intenţiilor de autodeterminare este decizia Sovietului Suprem al Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti (ales pe circumscripţii uninominale în februarie 1990), care la 23 mai 1991 a schimbat denumirea statului “R.S.S. Moldova” în “Republica Moldova” şi, respectiv, a “Sovietului Suprem” în “Parlamentul Republicii Moldova”. La acel moment era în vigoare Constituţia din 1978 a RSSM, subordonată Constituţiei URSS. În prima jumătate a lui 1990, am început să vorbim despre nevoia adoptării unei noi Constituţii, care să nu fie subordonată Constituţiei URSS, iar la 19 iunie 1990 a fost formată o comisie, sarcina căreia era să elaboreze proiectul unei noi Constituţii. Această comisie era prezidată de Preşedintele Republicii Moldova, Mircea Snegur.
La 23 iunie 1990, Parlamentul adoptă Declaraţia de suveranitate a RSSM. Acest document conţinea o serie de prevederi care, de fapt, menţineau RSSM în spaţiul „lagărului socialist”. Declaraţia de suveranitate trebuia să servească drept bază pentru participarea ţării noastre la procesul de reorganizare a URSS conform unor noi principii. Ideea de bază era ca URSS-ul reorganizat să aibă la origine formula X+0, adică trebuia să devină un fel de uniune interstatală, fără existenţa unui „suprastat” şi fără o „supra capitală”.
La 27 august 1991, Parlamentul Republicii Moldova adoptă Declaraţia de independenţă. Aceasta practic a suplinit neajunsurile din Declaraţia de suveranitate. În Declaraţia de independenţă se regăsesc o serie de precepte, care au servit drept idei fundamentale (au fost proclamate cauzele primare) pentru autodeterminare. Menţionarea în acest document a unor idei precum “alegerile libere şi democratice”, “democratizarea”, “afirmarea libertăţii, independentei si unităţii naţionale”, “statul de drept” “economia de piaţă” etc., constituie precepte de bază pentru noua orânduire care urma să fie instaurată. Sub presiunile Mişcării de Eliberare Naţională, la 17 martie 1991 Sovietul Suprem al RSSM a refuzat oficial participarea la referendumul unional – ultima încercare de menţinere a Uniunii Sovietice.
Între timp, activa comisia ce lucra asupra proiectului noii constituţii. În 1993, comisia deja avea elaborat proiectul Constituţiei Republicii Moldova. Declaraţia de independenţă urma să devină preambulul noii constituţii a Republicii Moldova. Dar în 1993 situaţia din Parlament era dificilă (Deputaţii erau dispersaţi într-o multitudine de grupuri, cluburi, fracţiuni. Parlamentul devenise, practic, nefuncţional. Preşedintele Parlamentului, Alexandru Moşanu, vicepreşedintele Parlamentului, Ion Hadârcă, preşedinţii unor comisii parlamentare (Valeriu Matei, Vasile Nedelciuc) au demisionat din funcţiile deţnute. După demisia lui Alexandru Moşanu, preşedinte al Parlamentului devine Petru Lucinschi. Apoi s-a ajuns la alegeri parlamentare anticipate. La acea etapă nu exista o lege electorală generală, cum este astăzi Codul electoral. Astfel, în 1993, Parlamentul a adoptat o Lege privind alegerea Parlamentului. În baza acesteia, în februarie 1994 au avut loc alegeri parlamentare anticipate. Preşedinte al Parlamentului nou ales a devenit Petru Lucinschi, care se bucura de susţinerea majorităţii parlamentare. Comisia pentru elaborarea proiectului de constituţie a fost reorganizată şi plasată sub conducerea Preşedintelui Parlamentului. Noua componenţă a comisie a introdus o serie de modificări esenţiale în textul proiectului elaborat de prima comisie. De exemplu, statutul preşedintelui Parlamentului a fost revăzut. Acesta a obţinut, între altele, posibilitatea constituţională exclusivă să propună candidatura la funcţia de Procuror General.
La 29 iulie 1994, Parlamentul a adoptat Constituţia Republicii Moldova, declarând-o „Lege supremă a societăţii şi a statului”. Legislativul a dezbătut textul proiectului şi l-a supus votării. Nimeni nu s-a întrebat atunci dacă Parlamentul are mandatul deţinătorului suveran al puterii de stat pentru un exerciţiu constituant. Anterior, textul proiectului de constituţie fusese discutat în diverse colective. Dar aceste discuţii nu pot fi calificate drept implicare a poporului în punerea bazelor orânduirii constituţionale a Republicii Moldova. Astfel, în Republica Moldova, un Parlament ordinar şi-a atribuit funcţia unei adunări constituante. Ulterior, unii au vehiculat ideea că din această cauză legitimitatea Constituţiei Republicii Moldova ar fi îndoielnică.
Trebuie să subliniem faptul că neajunsurile procesului de instituire a bazelor constituţionale în Republica Moldova sunt evidente, iar revizuirea unor norme constituţionale este de o importanţă incontestabilă. Dar trebuie să mai spunem şi că este inadmisibilă o eventuală revizuire pripită şi conjuncturistă a prevederilor constituţionale. Am subliniat de multe ori că la reorganizarea bazelor satului trebuie să se facă abstracţie de personalităţi şi de conjuncturi. Sistemul constituţional trebuie să fie funcţional în orice gen de circumstanţe pre sau post-electorale. La acest aspect voi reveni într-un material aparte.
Referitor la legitimitatea Constituţiei Republicii Moldova trebuie să reţinem următoarele: chiar dacă nu a fost respectată calea „clasică” a exerciţiului constituant (alegerea unei adunări constituante sau organizarea unui plebiscit constituant), poporul ţării a acceptat noua orânduire. Acesta a legitimat-o prin faptul că a participat plenar la toate procesele instituite constituţional.
Republica Moldova are o „Constituţie oferită” de un parlament fără puteri constituante exprese. Dar o regulă obligatorie generală la nivel mondial în acest sens nu există. Mai sunt exemple, când o Constituţie este oferită (de parlament), nu adoptată prin plebiscit. Germania, de exemplu, nu a cunoscut după al Doilea Război Mondial experienţa unei adunări constituante, aleasă de popor pentru acest scop (în Germania diferite foruri reprezentative au delegat membri în adunarea constituantă) şi nici un referendum de adoptare a Legii fundamentale. Dar nimeni nu contestă legitimitatea Constituţiei acestui stat. Constituţiile oferite obţin legitimitate prin faptul că deţinătorul suveran al puterii de stat acceptă să participe la procesele politice în formele prescrise de Constituţia oferită. Constituţia Republicii Moldova, adoptată cu neajunsurile de procedură pe care le-am enunţat, face parte din această categorie de Legi fundamentale.
Ghenadie Vaculovschi, pentru Sputnik Moldova
