Încheiem publicarea concluziilor raportului ştiinţific "Integrarea europeană şi creşterea economică". Vedeţi partea întâi şi partea a doua a materialului
3. Ajutorul financiar
Volumul mijloacelor alocate pentru dezvoltarea noilor membri ai UE au fost considerabile: doar pentru perioada anilor 2004-2006, pentru primele opt ţări care au aderat suma a constituit 21,4 miliarde de euro, pentru perioada anilor 2007-2013 (pentru 10 ţări) – 172,4 miliarde de euro, iar în perioada 2014-2020 suma planificată este de 192,6 mlrd euro.
Noii membri au devenit principalii consumatorii ai mijloacelor politicii de coeziune a UE. Acestora le-a revenit în perioada 2007-2013 peste 50,4% din volumul fondurilor structurale (în timp ce aceste ţări însumează doar aproximativ 20% din populaţia UE).
În anii 2014-2020, totalitatea fondurilor bugetare a politicii de coeziune va constitui circa 350 de miliarde de euro, dar având în vedere participarea naţională aşteptată şi utilizarea altor instrumente financiare, aportul total al UE în dezvoltarea economiei şi sferei sociale va depăşi 500 de miliarde de euro.
Pentru noua perioadă programată (2014-2020) au fost introduse reguli noi de finanţare, mult mai dure, de dezvoltare social-economică din cinci fonduri bugetare europene. Modificările prevăd concentrarea eforturilor pe un set limitat de obiective în cadrul strategiei existente „Europa-2020”; instituirea unei dependenţe directe între alocarea de mijloace din fondurile europene şi respectarea obligaţiilor statelor-membre privind reducerea deficitului bugetar şui a datoriei de stat; menţinrea doar a două scopuri pentru politica regională: 1) investiţiile în creştere şi locuri de muncă, 2) cooperarea teritorială europeană.
Distribuirea mijloacelor fondurilor de coeziune între ţările-membre UE şi, în special, între vechii şi noii membri, de departe nu se realizează în baza criteriilor obiective declarate – nivelul de venit pe cap de locuitor, numărul populaţiei, nivelul şomajului ş.a. În practică sunt utilizate şi alte criterii, stabilite arbitrar în cadrul discuţiilor cu uşile închise privind distribuirea bugetului UE. Rezultatul este gradul sporit de diferenţiere a ţărilor după indicatorul plăţilor pe cap de locuitor din fondurile structurale.
Valorile maxime ale plăţilor pe cap de locuitor sunt caracteristice pentru ţările mult mai dezvoltate din ECE (Cehia, Ungaria, Estonia), în timp ce cele mai puţin dezvoltate (Bulgaria, România) primesc, calculat pe cap de locuitor, de 3-3,5 ori mai puţine mijloace.
În perioada iniţială de după aderarea la UE, aceste ţări au cheltuit o parte considerabilă a mijloacelor fondurilor pentru infrastructura cu caracter ecologic (curăţarea apei, instalaţiile sanitare şi de canalizare ş.a.)) – 41,5% din mijloace în 2004-2006; pentru acţiuni legate de protecţia mediului înconjurător – 27,3% în aceeaşi perioadă. În următoarea perioadă planificată cota mijloacelor alocate în aceste scopuri va fi mai redusă pentru UE-11.
Nu este prea mare interesul noilor membri UE pentru investirea mijloacelor fondurilor UE în promovarea Cercetării ştiinţifice şi dezvoltării experimentale. Doar Slovacia şi Estonia se evidenţiază în acest sens cu o cotă mai mare de subsidii (20-25%).
Despre creşteri şi întârzieri în economie
Aşa cum s-a menţionat mai sus, opţiunea ţărilor ECE în favoarea modelului integraţionist de dezvoltare se explica prin speranţa că aceasta le va ajuta să se modernizeze şi să aibă o creştere economică mai accentuată, în rezultatul căreia va dispărea rămânerii în urm faţă de ţările Europei Occidentale conform nivelului veniturilor. Dar pe cât s-au adeverit aceste aşteptări?
Principalele avantaje ale integrării europene este posibilitatea atragerii ample a capitalului străin şi cererea garantată pentru producţia sectoarelor exportatoare ale economiei.
De la jumătate până la trei pătrimi din creşterea produsului regional brut la mijlocul anilor 90 era asigurată din contul majorării productivităţii factoriale totale, inclusiv productivitatea muncii.
Efectele pozitive însă erau însoţite de urmări negative şi economia ţărilor ECE a slăbit în multe privinţe. Vom aduce câteva exemple. Majorarea aportului la PIB a sectoarelor cu valoare adăugată mai mare a fost în măsură considerabilă rezultatul transformării structurale a economiei după regulile Uniunii Europene. Totodată, Politica Agricolă comună a UE limita dezvoltarea producţiei agricole, ceea ce a determinat lichidarea multor gospodării agricole în ţările ECE. O parte dintre întreprinderile industriei alimentare au fost închise din cauza necorespunderii cu normele europene, multe produse tradiţionale nu au rezistat invaziei mărfurilor de import. În acelaşi timp, au avut loc o creştere exagerată a sectorul financiar şi cel al serviciilor cu plată.
Deschiderea completă a economiei pentru capitalul străin s-a transformat într-o expansiune creditară a băncilor occidentale practic de necontrolat. Creditele uşor accesibile i-au dezvăţat pe producători să-şi armonizeze satisfacerea necesităţilor cu posibilităţile financiare reale şi s-au transformat în rezultat într-o sursă nesănătoasă de creştere economică. Către începutul crizei mondiale, volumul creditelor în ţările ECE depăşea volumul depozitelor, de regulă, de 1,4-1,8 ori (în Letonia – de 3 ori).
Nivelul şomajului a scăzut în multe ţări nu atât datorită sporirii angajărilor în câmpul muncii, ci drept consecinţă a diminuării numărului populaţiei apte de muncă (în special al noilor generaţii), dar şi din cauza emigrării considerabile în Europa Occidentală. În multe ţări se observa chiar o depopulare.
Miza pe modernizarea cu caracter imitativ, în baza Investiţiilor Străine Directe, a sustras atenţia ţărilor ECE de la dezvoltarea propriilor cercetări şi elaborări. Această sferă tehnico-ştiinţifică esenţială pentru economie a fost subfinanţată cronic. Ţările ECE cheltuiesc pentru Cercetări ştiinţifice şi dezvoltări experimentale de la 0,5 până la 1,5% din PIB, în timp ce Germania, Elveţia şi Finlanda – de la 2,6 până la 3,6% din PIB.
Progresul tehnico-ştiinţific nesemnificativ şi practic lipsa totală de răspândire a tehnologiilor care au venit din ISD, au condus la o dezintegrare reală a economiei ţărilor ECE în două sectoare: străin – mult mai eficient, orientat spre export, şi naţional – care rămâne în urmă în productivitate şi care desface producţia în proporţie considerabilă pe piaţa internă.
A avut oare loc convergenţa?
De al începutul anilor 2000 şi până la criza mondială, ţările ECE depăşeau stabil vechea Europă după ritmul creşterii economice. În rezultat, rămânerea în urmă generalizată, care a sporit considerabil în timpul recesiunii de transformare a anilor 90, a început să se reducă. Cu toate acestea, decalajul dintre Europa veche şi nouă se îngusta destul de încet şi a rămas considerabil. Conform volumului PIB pe cap de locuitor, calculat după Puterea de Cumpărare, Slovenia şi Cehia, cele mai dezvoltate dintre ţările ECE, continuă să cedeze UE-15 de 1,2-1,4 ori, dar cele mai puţin avansate – România şi Bulgaria – de 2,5 ori.
La evaluarea gradului de convergenţă nu poate fi ignorat faptul că dinamica volumului pe cap de locuitor în ţările ECE era determinată nu doar prin ritmul creşterii economice, dar şi prin schimbările de număr al populaţiei. În majoritatea ţărilor populaţia scădea constant, atât în urma factorilor demografici nefavorabili, cât şi din cauza emigrării nete ridicate.
Pot fi utilizate şi alte metode de evaluare a gradului de convergenţă al ţărilor Europei vechi şi noi. Un exemplu elocvent al ritmurilor scăzute de apropiere este indicatorul aflării în zona de sărăcie. Aşa cum se cunoaşte, el este determinat ca un venit în mărime de mai puţin de 60% din cel mediu pe ţară. Categoriei de săraci se atribuie şi populaţia economic activă, forţată să lucreze timp de un an mai puţin de 20% din potenţialul timpului posibil.
Un sărac din UE-15 este mai bogat decât un sărac din ţările ECE în mediu de 3,8 ori. Totodată, un sărac luxemburghez (cu venit de 19981 euro pe an) este mai bogat decât un sărac bulgar (cu venit anual de 1754 euro) de 11,4 ori. Şi de 16 ori decât un român (1240 euro). Săracii sloveni însă (7111 euro pe an) sunt mai bogaţi ca grecii (5023 euro) şi portughezii (4902 euro). Se păstrează, deci, nu doar diferenţierea după nivelul de sărăcie între UE-15 şi ţările ECE-11, dar şi eterogenitatea spaţiului „vechii” UE conform acestui indicator.
Analiza de apropiere a nivelului de dezvoltare economică demonstrează că dezvoltarea rapidă de „ajungere din urmă”, pe care contau ţările ECE, nu are loc. O convergenţă totală a regiunii central-europene nu este posibilă în principiu în actualele ritmuri de creştere în noile ţări-membre, chiar şi prin păstrarea unei dinamici economice extrem de lente în „vechea” UE.
Chiar şi celor mai de succes ţări-membre noi, care au atins nivelul celor mai puţin dezvoltate ţări ale UE-15, după indicatorul PIB calculat pe cap de locuitor (Slovenia, Cehia), sunt necesare decenii pentru alinierea condiţiilor social-economice de viaţă la standardele europene. Liderul UE după ritmul creşterii economice – Polonia – va putea atinge nivelul mediu de dezvoltare în UE, conform evaluărilor, către anul 2030.
Concluzii. Modelul de creştere economice care s-a instituit în ţările ECE nu este capabil să garanteze acele ritmuri de dezvoltare, care sunt necesare pentru depăşirea statutului de semi-periferii economice şi sociale, moştenite istoric. Astăzi a devenit evident cât de limitat este potenţialul relaţiilor comerciale şi financiare cu ţările vest-europene, ca sursă a dezvoltării de depăşire pentru ţările ECE. Mai mult ca atât, experienţa a arătat că integrarea economică europeană comportă riscuri serioase pentru participanţii slabi din punct de vedere economic.
Majoritatea ţărilor ECE au acumulat, în decursul anilor de creştere relativ dinamică de până la criză, multiple probleme interne cu caracter structural. Anume Europa Centrală şi de Est reacţionează mai clar decât alte regiuni ale lumii la instabilitatea economiei europene, pieţelor de mărfuri şi fluxului de capital. Scăderea în activitatea de afaceri în Europa Occidentală slăbeşte baza pe export din economia ţărilor ECE, iar problemele băncilor vest-europene se răsfrâng asupra capitalului financiar străin. Este semnificativ că economia Poloniei demonstrează cea mai mare stabilitatea, fiind cea mai puţin integrată în piaţa UE (având balanţe macroeconomice relativ sănătoase).
Scopul revenirii economiei la capacităţile de creştere sigură şi stabilă va pune inevitabil ţările ECE în faţa necesităţii de a reforma modelul integraţionist al creşterii economice. Pentru aceasta, va fi necesară diminuarea dependenţei de capitalul occidental, diferenţierea exportului şi trecerea de la importul de tehnologii la crearea propriilor mărfuri inovaţionale.
Dacă aceste sarcini cheie nu vor fi rezolvate, puţin probabil ca ţările ECE vor putea avea asemenea ritmuri de creştere economică, care le-ar asigura diminuarea înapoierii economice în raport cu ţările dezvoltate într-o perspectivă îndelungată.
