Serghei Markedonov, cercetător al Institutului de Studii Internaționale al Universității de Stat de Relații Internaționale din Moscova a MAE al Rusiei, redactor-șef al revistei “Analiza internațională”, pentru Sputnik Moldova.
Lupta pentru o întâietate absolută
Schimbarea președintelui Moldovei în luna noiembrie a anului trecut nu a stabilizat situația din țară. Dimpotrivă, în agenda curentă s-au adăugat noi turbulențe. Principalul motiv este sistemul politic din Moldova și, desigur, tradițiile politice.
Pe de o parte, în 2016, în practica electorală din Moldova au revenit alegerile directe ale șefului statului, ceea ce sporește greutatea mandatului. Legitimitatea președintelui ales nu este inferioară legitimității corpului de deputați, cu atât mai mult a guvernului, formarea căruia are loc între diverse fracțiuni și grupuri informale de influență în spatele cortinei.
Însă atribuțiile președintelui sunt insuficiente pentru a promova un vector coordonat, atât în interiorul țării, cât și pe arena internațională.
De obicei, experții și jurnaliștii care scriu despre Moldova vorbesc despre ea ca despre un caz special în spațiul post-sovietic. Politica concurențială (uneori excesivă), o multitudine de partide, care se perindă la putere și în opoziție, coaliții, denumirile cărora nu le mai rețin chiar și cei care cunosc bine această țară. S-ar părea că într-un astfel de context nu există loc de alunecări spre autoritarism și o monopolizare a puterii. În practică, toată istoria concurenței în Moldova post-sovietică este marcată și de tentative ale unui lider sau altul de a omogeniza spațiul politic existent.
Un succes mai mare sau mai mic a reușit să-l înregistreze doar doi Vladimiri – Voronin, care ocupa cea mai înaltă funcție, și Plahotniuc, un maestru al combinațiilor din umbra. O tentativă de a supune direct sistemul politic a avut și Igor Dodon. S-ar părea că la sfârșitul anului 2019 a reușit să facă multe în acest sens: a obținut controlul asupra guvernului, Curții Constituționale, cu ajutorul unei coaliții situational-tactică în parlament. Însă această bucurie nu a fost de lungă durată. În primăvara anului următor în Moldova se vorbea deja de o dualitate a puterii, după ce Curtea Constituțională a trecut sub controlul oponenților șefului statului.
Astăzi Maia Sandu este cea care încearcă să omogenizeze spațiul politic intern, încercând să facă totul pentru a provoca alegeri parlamentare anticipate. O face din motive de la sine înțeles. Cu cât mai repede va trece această campanie, cu atât mai mult nemulțumirile privind actuala situație economică, socială, eșecul combaterii pandemiei se vor concentra asupra echipei guvernamentale anterioare. Respectiv, în cazul în care cursa pentru mandatele de deputați va întârzia, iar apoi negocierile pentru un nou guvern, cu atât mai mult președintele va fi implicat în rutina administrativă. În acest fel, va avea o porție de responsabilitate solidară.
Așteptările exagerate cu privire la schimbările rapide, pe care Sandu și echipa ei le-au creat în perioada alegerilor prezidențiale, vor începe să se stingă în curând. Va fi tot mai dificil să dea vina pe guvernarea precedentă, reprezentanții căreia nu vor rămâne pasivi, găsind argumente pentru a critica noul șef al statului.
Drept urmare, direcțiile prioritare ale luptei vor deveni parlamentul și guvernul. În cazul în care vor eșua două tentative de a confirma cabinetul de miniștri, atunci vor avea loc alegeri anticipate.
Astăzi Sandu se bucură de susținerea Curții Constituționale, care blochează de fiecare dată inițiativele deputaților care urmăresc diminuarea atribuțiilor președintelui. Însă după cazul legat de confirmarea noului guvern (cel vechi, loial lui Dodon, condus de Ion Chicu, a demisionat în decembrie a anului trecut), la Curtea Constituțională s-a creat o situație dificilă.
Însă, după ce i-a fost respinsă candidatura Nataliei Gavrilița, Maia Sandu nu a fost de acord cu opinia majorității, care a acumulat suficiente mandate pentru înaintarea propriului candidat, Mariana Durleșteanu. Oferind o apreciere dură oponenților săi, președintele a desemnat-o în mod repetat pe Gavrilița, după care socialiștii au contestat această decizie la Curtea Constituțională.
S-a creat o coliziune politico-juridică deloc simplă. Pe 23 februarie Curtea a stabilit că desemnarea repetată a doamnei Gavrilița nu este constituțională. În același timp, CC a considerat lipsită de temei solicitarea majorității parlamentare de a da o apreciere refuzului președintelui de a o înainta pe Durleșteanu. E un soi de compromis care nu a rezolvat criza guvernamentală!
Mai mult de două culori
De câțiva ani lupta internă din Moldova este descrisă ca o confruntare dintre liderii a două forțe. Într-adevăr, în alegerile prezidențiale din 2016 și 2020, lupta a fost purtată între Igor Dodon și Maia Sandu.
Însă nu se reduce totul la o luptă personală, ca și la o dihotomie Rusia – Occident, dintre doi vectori ai politicii externe pe care le întruchipează cei doi.
Până în 2019, cel mai important factor al agendei publice moldovenești a fost figura lui Vladimir Plahotniuc, înlăturarea căruia a avut loc, în mare parte, datorită unei cooperări unice între diplomații ruși și occidentali. Acest eveniment a obținut denumirea “revoluția ambasadorilor”. Însă anume Plahotniuc mulți ani la rând a jucat rolul de jocker în politica moldovenească, inițiind “coaliții bizare” și luând decizia de a trece la alegeri parlamentare mixte. Dacă vorbim despre perioada în care oligarhul a ajuns în dizgrație și a părăsit țara, guvernul Chicu a devenit un rezultat al unor înțelegeri complexe dintre socialiști și o parte a Partidului Democrat. Cabinetul de miniștri, loial lui Dodon, nu a fost doar un produs al socialiștilor.
Pe de altă parte, nu putem vorbi nici de o puritate ideologică. Maia Sandu este gata să coopereze cu un cunoscut spoiler al politicii moldovenești, precum Renato Usatîi. Primarul de Bălți a obținut peste 17 la sută în alegerile prezidențiale. “Premiul lui de bronz” este un rezultat destul de bun în pragul unor posibile alegeri parlamentare. Usatîi nu poate fi considerat un susținător al orientării pro-Vest, cum este Sandu. Mai curând, acesta preia voturi din segmentul electoral al lui Dodon. Același Usatîi este dispus să coopereze cu Sandu pentru marginalizarea fostului șef al statului. Desigur, noul președinte nu va avea sută la sută din mandate în parlament în cazul anticipatelor. Prin urmare, nu poate fi exclusă o coaliție, iar apoi divergențe în interiorul acesteia. Prin urmare, tentativa de omogenizare a politicii moldovenești ar putea eșua, fapt care va oferi o nouă șansă socialiștilor.
Totuși, indiferent de evoluția scenariului, pe lângă figurile centrale, în spatele scenei politice moldovenești există și grupuri minoritare, care joacă un rol important. Alierea unor jucători mari cu aceștia pune deseori sub semnul întrebării integritatea ideologică a celor din urmă, orientarea acestora spre unul din vectorii externi.
Politica externă, ca un factor intern
„Ne bucurăm că Republica Moldova este din nou un interlocutor valabil și credibil pentru partenerii săi occidentali. Republica Moldova trebuie să aspire spre ocuparea unui loc bine meritat printre statele democratice dezvoltate ale Europei”, a declarat pe 19 februarie 2021 ministrul Afacerilor Externe al României, Bogdan Aurescu, în timpul unei vizite la Chișinău.
Sandu susține politica de apropiere de UE și cu Occidentul colectiv în ansamblu. Acest lucru se observă în geografia primelor ei vizite, care a inclus Kievul, Bruxellesul și Parisul, precum și intensificarea contactelor cu România. După inaugurare, la Chișinău s-a aflat într-o vizită președintele României Klaus Iohannis și ministrul de Externe al acestei țări. “Vrem să fim un partener important și sincer al Moldovei”, a constatat Bogdan Aurescu. Probabil, această aspirație este reciprocă, luând în considerație echipa noului lider al țării.
Însă problema fundamentală nu constă în faptul că direcția pro-vest este declarată una fără de alternative, chiar dacă pentru astfel de țări precum Moldova și alte state mici din spațiul ex-sovietic politica diversificată și evitarea implicării în ciocnirile dintre mari jucători internaționali reprezintă cea mai optimă poziție.
Noul președinte pune accentul pe problema transnistreană. La prima vedere, poziția e destul de clară și rezonabilă. Orice lider al țării, care are pe teritoriul său un “conflict înghețat”, va tinde spre reglementarea lui.
Dacă judecăm declarațiile Maiei Sandu, reglementarea conflictului este văzută ca o tentativă de a schimba rapid status quo, în care retorica merge în fața activității diplomatice de rutină.
Se obține efectul mobilizării electoratului și al susținerii externe, însă se îndepărtează dialogul cu partea opusă. Se creează impresia că oficialitățile de la Chișinău vor să urmeze calea Kievului, când compromisul cu “separatiștii” este perceput ca o demonstrare a slăbiciunii statului. De parcă lipsa unui astfel de dialog sau abandonarea lui ar putea consolida Moldova sau Ucraina sau a reușit să consolideze Georgia.
E de la sine înțeles că până la rezolvarea crizei guvernamentale, nu ne-am putea imagina o politică clară în problema transnistreană. Însă, în acest context, există riscul ca factorul Tiraspolului și factorul Rusiei să fie exploatate în politica internă nu ca o problemă de o importanță tactică. Uniunea Europeană și SUA vor fi interesate de “consolidarea democrației” la Chișinău, percepută de ei ca o diminuare a influenței și ponderii Moscovei. Însă răspunde acest lucru intereselor naționale ale Moldovei? E o întrebare retorică.
Fii la curent cu toate știrile din Moldova și din lume! Abonează-te la canalul nostru din Telegram >>>
Privește Video și ascultă Radio Sputnik Moldova