“Ceea ce se întâmplă în Karabahul de Munte reprezintă o lecție importantă pentru noi deoarece conflictele înghețate implică niște confruntări în viitor, în care comunitatea internațională este neputincioasă”. Este o apreciere a președintelui Serbiei, Aleksandar Vučić. Este o țară care se află geografic departe de regiunea Caucazului. Însă în multe privințe aceste procese, care s-au desfășurat în anii 90 pe teritoriul fostei Iugoslavii, au niște algoritmi asemănători cu situația din spațiul exsovietic. În acest context, noua escaladare militară în Karabah le reamintește nu doar vecinilor Armeniei și Azerbaidjanului, dar și întregii lumi, cât de vulnerabil poate fi un conflict interstatal și interetnic nesoluționat.
Conflictul din Karabah: nu doar Caucazul
Astăzi, când confruntarea militară între Baku și Erevan continuă, o bună parte a publicațiilor se concentrează pe mersul acestuia și posibilele urmări pentru părțile în conflict. Însă conflictul din Karabah, după importanța lui, depășește limitele unei regiuni. Cu atât mai multa unei confruntări izolate. Acesta ne readuce din nou la niște coliziuni între principiile integrității teritoriale și autodeterminării naționale.
În negocierile purtate sub egida grupului de la Minsk al OSCE, aceste două principii erau tratate la egal. Scepticii ar putea spune că, în condițiile actuale, nu există premize pentru o revenire în câmpul diplomației. Însă, trebuie să avem în vedere faptul că orice război se încheie cu o pace, problema este în ce condiții va fi încheiată ea. Dacă este așa, atunci ar fi greu să ne imaginăm apariția unui document radical diferit de ceea ce conțin așa-numitele principii de bază ale reglementării conflictului din Karabah.
Însă, aceste principii reprezintă un compromis între cele două discursuri: al unității teritoriale și autodeterminării. Discuția despre supremația unui principiu în fața altuia ne readuce inevitabil la anul 1991. În timpul destrămării URSS și a Iugoslaviei aceste probleme au ajuns inevitabil în centrul atenției. Astăzi, peste aproximativ trei decenii, după două ”mișcări tectonice” care au recroit semnificativ peisajul politico-geografic al Eurasiei, devine tot mai clar: au avut loc procese de dezintegrare a două formațiuni statale mari - în conformitate cu niște criterii juridice clare, conflictele izbucnite puteau fi evitate sau ar fi decurs într-o formă mai ușoară.
Însă atunci au avut prioritate considerentele de ordin politic, iar comunitatea internațională a căzut de acord să se ghideze de principiul juridic uti possidetis (păstrarea frontierelor administrative), fără a se complica cu un arbitraj sau edificarea unor mecanisme de tranziție de la statutul de republici unionale și autonomii, spre noi state independente.
Legislația cu privire la secesiune, care exista în URSS (documentele care prevedeau dreptul ieșirii din statul unitar, adoptate în aprilie 1990) au fost ignorate în totalitate. Drept urmare, a avut loc o “conservare” a conflictelor, la rezolvarea cărora jucătorii externi oricum ar fi fost nevoiți să se implice. Și vor mai fi nevoiți s-o facă. Noua escaladare în Caucaz a reamintit odată în plus acest lucru.
În ce coincid pozițiile Rusiei și Occidentului?
În ultimii ani, despre conflictele etnopolitice din spațiul exsovietic se scrie, de regulă, prin prisma “marii geopolitici”. În contextul Abhaziei și Osetiei de Sud, este vorba despre o confruntare între Rusia și NATO, iar în cel transnistrean – despre concurența între Rusia și Uniunea Europeană.
Însă dosarul Karabahului se evidențiază cel mai mult pe acest fundal. În cazul dat, Rusia și Occidentul (în persoana SUA și Franței, în calitate de copreședinți în grupul de la Minsk al OSCE) au o unanimitate de opinii în privința principiilor actualizate de la Madrid, în calitatea lor de fundamente pentru viitoarea reglementare a conflictului. Apariția operativă a declarației comune a lui Vladimir Putin, Emmanuel Macron și Donald Trump despre necesitatea încetării imediate a focului și revenirea la formatul diplomatic ar fi greu de imaginat dacă era vorba de o altă natură a conflictului. De altfel, șefii celor trei state – copreședinți ai grupului de la Minsk, s-au adresat în același timp către Baku și Erevan doar o singură dată - în ajunul faimosului discurs de la Kazan din 2011. După care procesul de negocieri a trecut mai curând la o etapă de gestionare a conflictului decât de soluționarea lui.
Conflictul și vecinii
În conflictul din Karabah părțile nu se identifică doar cu interesele Rusiei sau doar a Occidentului și nici confruntarea nu are o astfel de logică. Însă în cazul dat nu trebuie subapreciat rolul unor părți terțe. Mai întâi de toate, trebuie să avem în vedere trei vecini ai Armeniei și Azerbaidjanului – Turcia, Iranul și Georgia. Precum și trei modele de reglementare.
În primul caz observăm o susținere deplină pentru Baku și o critică dură a opiniei “celor trei puteri” în privința reglementării conflictului. O astfel de susținere dură și hotărâtă a Azerbaidjanului din partea Turciei nu a existat din 1991, chiar dacă Ankara nu și-a ascuns niciodată simpatiile politice.
Iranul poate fi privit ca un exemplu de altă natură. La începutul anilor 90, confruntându-se cu noi realități, cu noi state independente în Caucaz, Teheranul a încercat să se recomande în calitate de mediator. Apoi, partea iraniană a trecut în umbră, însă nu și-a schimbat poziția – reglementarea poate fi posibilă doar în baza unei soluții pașnice și a unui compromis între toate părțile implicate în conflict. Cu o susținere a statelor vecine, însă fără implicarea unor forțe externe, precum UE sau SUA. De aici vine și respingerea principiilor de bază a reglementării conflictului, în pofida unei retorici pașnice, care presupuneau introducerea unor misiuni de menținere a păcii.
Un caz aparte îl reprezintă Georgia. Această țară nu dispune de resurse militare puternice, precum Turcia și Iranul, state care aspiră de rolul unor puteri eurasiatice independente, capabile să arunce mănușa marilor actori internaționali. Georgia a trecut prin două conflicte etno-politice. Pierderea Abhaziei și Osetiei de Sud este percepută drept o traumă profundă nu doar de clasa politică a acestei țări, dar și cetățenii ei. Însă, în același timp, oficialitățile de la Tbilisi de la începutul conflictului din Karabah și-au exprimat disponibilitatea de a servi în calitate de mediator între cele două părți.
Așa cum observă just teoreticianul relațiilor internaționale Robert L. Rothstein, “statele mici pot influența fără arme nucleare relațiile internaționale, care depășesc limitele subsistemelor lor regionale”. De ce resurse dispune Georgia?
Președintele Salome Zurabișvili (în trecut, diplomat francez de carieră și ministru al Afacerilor Externe al Georgie) a propus deja o întrevedere la Tbilisi într-un format de negocieri sub egida grupului de la Minsk. Pe de o parte, acest lucru consolidează relațiile Geoergiei cu partenerii occidentali, iar pe de altă parte – nu este tratat ca un factor care ar irita Moscova.
Nu ar trebui să uită că în Georgia locuiesc comunități numeroase ale armenilor (Javaheti) și a azerilor (Kartli Inferior), iar între Tbilisi și Baku există problema nesoluționată a mănăstirii Davit Gareji. Toate acestea determină conducerea statului să pună în aplicare diverse mecanisme asiguratorii, pentru că problema Karabahului, alături de efecte în politica externe, are o continuare în politica internă, iar stabilitatea și pacea interetnică reprezintă o piatră unghiulară.
În acest fel, noua escaladare a conflictului din Karabah a arătat iarăși că orice confruntare nu evoluează într-un vacuum. Aceasta actualizează simultan atât subiectele istorice, cât și problemele actuale nu doar în relațiile dintre părțile conflictului, ci influențează și asupra situației din țările vecine, are efect asupra unor contexte internaționale mai mari.
Fii la curent cu toate știrile din Moldova și din lume! Abonează-te la canalul nostru din Telegram >>>
Privește Video și ascultă Radio Sputnik Moldova