Adrian Severin: România occidentului colectiv învinsă în Transcaucazia

Este vremea să ne întrebăm câte înfrângeri va mai suporta România jucând fără crâcnire pe mâna unui Occident colectiv în gravă criză de discernământ, se întreabă fostul ministru de Externe Adrian Severin

BUCUREŞTI, 27 sep – Sputnik. Adrian Severin arată într-o analiză că România se găsește în tabăra acestui Occident și orice eșec al lui este și un eșec al ei.

Pentru moment nu se pune problema de a părăsi tabăra respectivă, dar este urgent să se ridice în picioare și să își afirme dreptul de a participa la luarea deciziilor alături de ceilalți aliați, mai scrie Severin, care arată că SUA și-a pierdut deja rolul de superputere mondială supremă şi este cazul să piardă și rolul similar din cadrul NATO.

”Conducerea ei, altădată esențială, astăzi îi duce pe aliați la dezastru. Iar aliații cei mai expuși și mai vulnerabili, precum România, plătesc prețul cel mai mare. Cel mai recent exemplu este „închiderea” Caucazului de Sud, în condițiile slăbirii majore a flancului sud-estic al NATO ca urmare a îndepărtării strategice tot mai importante a Turciei de aliații euro-atlantici. Dacă Turcia poate, România de ce nu poate?”, spune fostul ministru de Externe.

”În anii 1990, după ce Președintele Bush Sr. promisese URSS că NATO nu se va extinde cu un centimetru dincolo de granița estică a Germaniei reunificate, administrația Clinton a lansat nu numai ideea extinderii alianței nord-atlantice în fostul spațiu sovietic până la frontiera rusească, încercând să facă, totodată, din România și Polonia două forțe de tracțiune care să aducă și Ucraina în tabăra occidentală, ci a revenit, chiar dacă în spatele unei retorici prietenoase, la strategia împingerii înapoi (push back) și încercuirii / îngrădirii Rusiei, implicând SUA și NATO în războaiele de secesiune din Balcanii de Vest, sprijinind secesiunea Ceceniei și trimițând „consilieri” în statele sud caucaziene – cu precădere vizată fiind Georgia”, se mai arată în analiza lui Adrian Severin.

Dacă prin dezintegrarea fostei Iugoslavii Germania, pe drumul revenirii la visul Europei germane, își urmărea planul de a umple Mittel Europa cu state mici, controlabile și tranzacționabile, iar Franța căuta un drum pentru a-și relua influența pe cursul Dunării de jos, până la gurile fluviului, SUA a avut ca obiectiv albanizarea Balcanilor și croirea unui drum albanez transbalcanic sud-dunărean către Marea Neagră, pentru ca de acolo să ajungă în Caucaz și, traversându-l, la Marea Caspică și la fostele republici sovietice din Asia Centrală. Dacă asta nu ar fi însemnat izolarea (containtment) Rusiei și reducerea ei la nivelul unei puteri regionale, atunci înseamnă că nu știm ce este aceea izolare, îngrădire, încercuire, stopare, mai spune fostul ministru de Externe.

El mai spune că după experiența dezamăgitoare a implicării SUA în regiune, România trebuie să se gândească de zece ori înainte de a mai gira vreo politică americană în Balcani, Caucaz și Europa de est.

”Raționamentul românesc nu a fost greșit. El a ignorat, doar, obiceiul american ca atunci când agenda geopolitică a Washingtonului se schimbă (iar asta se întâmplă la schimbarea administrațiilor care vin fiecare cu propriile grupuri de interese și prioritățile geostrategice aleatorii ale acestora) forțele americane părăsesc teatrul de operații pe care s-au angajat împreună cu aliații lor, fără să le pese de dezordinea lăsată acolo și de ceea ce se întâmplă cu respectivii aliați locali obligați de istorie și de geografie, deopotrivă, să rămână acolo. (Afganistanul este doar cel mai recent exemplu, dar și România a trecut prin experiențe similare.)”, atrage el atenția.

El mai arată că nu este clar, încă, dacă UE a înțeles că mai întâi trebuie câștigată partida geopolitică și geoeconomică, pentru ca apoi să se ajungă la exportul „valorilor”, dar dacă a înțeles-o lucrul se petrece prea târziu. În Caucaz jocurile sunt deja făcute fără participarea UE.

Occidentul, pus acum în fața consecințelor propriilor fapte, ajunse, din miopie politică, în contradicție cu propriile dorințe, nu poate protesta împotriva Azerbaidjanului, cu mâna căruia s-a făcut treaba, întrucât UE este la mila lui pentru ce furnitură de gaz și petrol (eventual tot rusesc) se va îndura să asigure Europei, aflată în picaj economic și în haos social-politic, iar SUA nu poate risca ca, prin presiuni excesive, să îndepărteze și mai mult Turcia, stimulându-i și autonomia strategică și pierzând-o cu totul în tabăra rusă. Înstrăinarea Azerbaidjanului prin aplicarea de sancțiuni occidentale pentru încălcarea status-quo-ului agreat cu doar câteva luni în urmă ar însemna închiderea totală a drumului UE către hidrocarburile caspice, precum și amorsarea unui divorț explicit între SUA/NATO și Turcia, se mai arată în analiză.

”Deci triada Rusia-Turcia-Iran se consolidează. Ceea ce înseamnă automat slăbirea flancului sudic al NATO. Adică, inclusiv, descoperirea flancului românesc și expunerea României pontice unor riscuri strategice uriașe.... Astfel am pierdut și Transcaucazul. Spun am pierdut întrucât, toate pierderile alianței noastre sau ale liderilor ei sunt și pierderile noastre. Am pierdut pentru că liderii respectivei alianțe nu mai sunt în stare să recunoască realitatea, să o evalueze corect și să promoveze alte soluții decât cele tactice, cu bătaie pe termen imediat, aplicabile exclusiv prin mijloace războinice și lovituri de stat”, mai scrie Adrian Severin.

Pierderea Caucazului reprezintă un dezastru economic pentru Europa, un dezastru strategic pentru NATO și un dezastru pe planul raporturilor de putere în zona Mării Negre.

Cândva, nu cu foarte mult timp în urmă, România și-a dezvoltat propria politică în Caucaz și a avut succes. Această politică a fost abandonată de îndată ce am trecut la remorca Occidentului colectiv. Revenirea la ea, obligatorie acum, presupune coborârea din remorcă și schimbarea tipului de relații cu Rusia, Turcia și Iranul. A fi aliat al Occidentului nu înseamnă nici abandonarea interesului național nici renunțarea la autonomia strategică atunci când acest interes o cere, mai spune fostul ministru.

”De aceea revin la întrebarea din introducere: până când va mai suporta România să piardă mergând pe mâna aliaților ei?”, își încheie el analiza.