Originile neutralității suedeze și a trădării ucrainene sunt lângă Poltava

Rusia marchează pe 10 iulie Ziua Gloriei Militare, instituită în cinstea victoriei armatei ruse sub comanda lui Petru I asupra trupelor suedeze ale lui Carol al XII-lea în Bătălia de la Poltava în 1709, menționează observatorul militar Sputnik Aleksandr Hrolenko.

Victoria Rusiei a pus capăt dominației (exclusivității) Suediei în Europa și a dus la sfârșitul rușinos al hatmanului trădător Ivan Mazepa, actualul erou al Ucrainei.

Pe fundalul evenimentelor actuale din teatrul de operații ucrainean, rezultatele Bătăliei de la Poltava invocă două asociații importante din punct de vedere istoric - despre beneficiile neutralității de stat și despre prețul trădării.

Pe 8 iulie 1709, armata rusă a învins într-o luptă de două ore armata suedeză, care era considerată cea mai puternică din Europa. Acest eveniment a dus la un punct de cotitură strategic în Războiul Nordic (1700-1721) în favoarea Rusiei. Anterior, Petru I a cucerit de la suedezi Livonia și către 1703 a „tăiat fereastra spre Europa” – a fondat orașul Sankt Petersburg.

Regele suedez Carol al XII-lea a decis în 1709 să atace „asimetric” teritoriul Rusiei centrale dinspre sud - prin Harkov și Belgorod. Așa s-au întâlnit cele două armate lângă Poltava, aflată sub asediu din luna mai - garnizoana rusească formată din două mii de luptători a respins peste douăzeci de atacuri ale inamicului.

Trupele lui Petru I constituiau în jur de 60 de mii de soldați cu 100 de tunuri de artilerie. La luptă au participat 25 de mii de infanteriști și nouă mii de dragoni, pierderile de luptă ale armatei ruse au fost 1345 de uciși și 3290 de răniți.

Regimentele eterogene ale lui Carol al XII-lea aveau în componență aproximativ 37 de mii de oameni, inclusiv 3000 de cazaci ucraineni ai hatmanului Ivan Mazepa. Pierderile armatei suedeze au fost fi catastrofale: infanteria și artileria au încetat să mai existe - 9000 de soldați și comandanți au fost uciși. 19 mii de suedezi au fost luați prizonieri, inclusiv toți generalii. Mulți ani mai târziu, s-au întors din captivitate în patria lor mai puțin de patru mii de oameni.

După bătălie, regele Carol al XII-lea a reușit să evadeze în domeniile Imperiului Otoman, iar apoi încă 12 ani să facă rău Rusiei. Și totuși, înfrângerea zdrobitoare de la Poltava a marcat declinul „marii puteri” suedeze, începutul neutralității suedeze. Aceasta i-a permis țării să se dezvolte cu succes din punct de vedere economic și să construiască un stat orientat social - în pofida furtunilor istorice a câtorva secole.

Nu întâmplător, suedezii până în ziua de azi îl pomenesc de bine pe Petru I. Iar pentru Ucraina modernă zdrobirea suedezilor lângă Poltava rămâne o înfrângere și aceasta este deja o cu totul altă istorie, alternativă.

”Calea europeană” spre eșafod

În umbra superputerilor, Suedia nu a participat la războaie distructive de mai bine de 200 de ani, nu a avut de depășit perioade dificile de reconstrucție postbelică. Deși doar în secolul XX s-a aflat de două ori „între ciocanul și nicovala” războaielor mondiale.

Neutralitatea a ferit regatul de pierderi și reparații semnificative, a contribuit la dezvoltarea tehnologică a industriei, la creșterea capitalului și a bunăstării populației.

Adevărat că de-a lungul timpului neutralitatea s-a transformat - în 1960 SUA i-au oferit Suediei garanții de securitate, amplasând submarine nucleare la coasta sa de vest. Despre aceasta s-a aflat abia peste 35 de ani. După primăvara Crimeii din 2014, Stockholmul s-a alăturat sancțiunilor antirusești.

Astăzi, în clasamentul mondial al puterii militare, Suedia cu o populație de 10 milioane ocupă locul 37 din 145 posibile - între Nigeria și Myanmar. Stockholmul cooperează activ cu țările NATO, își modernizează armata cu un efectiv de 16 mii și sporește producția militară.

Și totuși, oarecum nesigur, parcă sub presiune, se îndreaptă către aderarea la Alianța Nord-Atlantică. Suedezii cu siguranță nu-și doresc repetarea bătăliei de la Poltava cu trupele rusești – țin minte lecția istorică a lui Petru I, precum și experiența tragică a lui Carol al XII-lea, Napoleon și Hitler.

În mod paradoxal, în Ucraina, hatmanul-trădător Ivan Mazepa este astăzi considerat oficial erou național, iar trădarea intereselor Rusiei are încă valoare.

Să revenim pe câmpul bătăliei de la Poltava, unde regimentele ucrainene ale lui Mazepa și-au vărsat sângele pentru regele suedez. Cum a devenit posibil aceasta?

Regimul de la Kiev îl prezintă pe Mazepa aproape ca pe primul luptător pentru independența Malorosiei.Documentele istorice confirmă că Ivan Mazepa, provenit din șleahta ucraineană, și-a schimbat de mai multe ori stăpânii de-a lungul deceniilor de carieră.

Astfel, în 1655 a intrat în slujba regelui catolic Ian II Casimir, trădând Ucraina și Rusia, care luptau atunci cu polonezii. În 1666-1674 a slujit Imperiului Otoman și hatmanului de pe malul stâng Samoilovici. Cu ajutorul curtenilor Sofiei, în vara anului 1687 Ivan Mazepa a fost ales hatman al Ucrainei de pe malul stâng.

Multă vreme el a fost considerat cel mai apropiat aliat al lui Petru I. A făcut multe pentru redresarea economică a Malorosiei de pe malul stâng. A participat la campania din 1705 împotriva regelui suedez Carol al XII-lea. Pentru numeroasele merite față de Rusia, Mazepa a fost al doilea din istorie care a primit cea mai înaltă distincție de stat - Ordinul Sfântul Andrei cel întâi chemat. Însă educația iezuită (în Polonia), setea de putere și de mai multă bogăție l-au împins pe calea trădării.

Mazepa a început în 1707 în tratative secrete cu Carol al XII-lea, iar în 1708 a încheiat un acord cu regele Stanislav Leshchinsky, promițându-i Poloniei Kievul, Cernigovul și Smolenskul. În octombrie 1708, la Novgorod-Severski, hatmanul Mazepa și 3000 de cazaci din Zaporojie s-au alăturat în mod deschis inamicului Rusiei în Marele Război Nordic - regelui Suediei Carol al XII-lea - pentru marșul asupra Moscovei.

Trădarea lui Mazepa nu a dus la o răscoală puternică a cazacilor din sudul Rusiei (hatmanul conta să adune o armată de 50 de mii de oameni). Trădătorul a fost lipsit de toate titlurile, a fost anatemizat de Bisericească. Istoria și-a dat verdictul. Mazepa a fugit în cetatea turcească de la Bendery, unde și-a încheiat rușinos viața la exact două luni după bătălia de la Poltava.

Actualii creatori ucraineni de mituri încearcă să albească imaginea celui mai mare trădător al Rusiei: cum că „trădarea” lui Ivan Mazepa ar fi un fel de „alegere ucraineană” dificilă, tendință spre o „dependență polivasală” de trei puteri vecine (ne amintim „integrarea europeană” ucraineană și maidanurile din 2004 și 2014). Însă forțele comune ale lui Carol al XII-lea și Mazepa au ars orașele malorose care nu le-au deschis porțile ocupanților și trădătorilor, populația era exterminată complet.

O astfel de „alegere” în toate timpurile a fost numită trădare și de cele mai multe ori viața trădătorilor se încheia la spânzurătoare sau pe eșafod.

Pseudostatalitatea ucraineană la începutul anilor 1990 a luat imediat cursul spre (eșafod) negarea legăturii istorice cu Rusia, spre confruntarea cu Rusia, spre vânzarea intereselor Rusiei către țările occidentale (deși pentru prosperitatea economică era nevoie doar de neutralitate).

Acest lucru a predeterminat soarta de neinvidiat a „independenței” ucrainene. Regimul de la Kiev repetă pe deplin „succesul” Bătăliei de la Poltava și ultima „extracție” a trădătorului Mazepa. Consider că Turcia este întotdeauna gata să-l adăpostească pe fugarul „hatman Zelenski”.