Occidentul începe să priceapă de ce nu este iubit

Țările în curs de dezvoltare se dezvoltă astăzi cu pași gigantici. Au propria lor clasă de mijloc, propriul lor strat educat, tineri deștepți și bine informați. Acești oameni sunt dezgustați mai presus de toate de vanitatea occidentală.

Unul dintre rezultatele intermediare ale operațiunii militare speciale a devenit pierderea evidentă de către Washington a puterii sale globale. Da, Statele Unite au reușit să zdruncine și să mobilizeze aliații occidentali - adevărat, cu prețul unor certuri nesfârșite, dispute și dezbinări care încă se vor face simțite atunci când vor înceta să se mai agațe de Ucraina.

Concomitent însă, Washington a îndepărtat de la sine alte zeci de țări neoccidentale. Ele au ieșit de pe orbita influenței americane și au accelerat care și încotro, ignorând complet fostul hegemon. Hegemonul s-a uitat în jur și a văzut că a rămas în solitudine.

China, aparent legată mortal de SUA prin legături economice, îl expediază sfidător undeva mai departe pe secretarul de stat Blinken. India, pe care Washingtonul o curtează de zeci de ani, ignoră toate apelurile acestuia de a se alinia cu Ucraina. Africa, unde americanii gospodăreau ca la ei acasă, dezvoltă cooperarea economică și militară cu Rusia.

Arabia Saudită, cu care americanii și-au edificat relațiile o jumătate de secol, refuză să reducă producția de petrol și începe dedolarizarea exporturilor sale de petrol. Și chiar și țările Americii Latine, pe care americanii s-au obișnuit să le considere protectoratul lor, îi dau lecții Casei Albe despre inadmisibilitatea instigării la conflicte și leagă relații de prietenie cu China și Rusia.

Și Turcia și-a descoperit brusc propriile interese. Și Nigeria. Și Indonezia cu Brazilia. Și nimeni dintre ei nu susține Washingtonul în dorința lui de a distruge Ucraina în confruntarea cu Rusia. Situația este într-adevăr fără precedent. Lumea multipolară în toată splendoarea ei.

Totodată, SUA sunt în continuare o țară foarte bogată. Și prima armată din lume nu a dispărut nicăieri, să recunoaștem. Și portavioanele sunt la locul lor. Însă brusc toate acestea au încetat să funcționeze. De ce totuși s-a defectat politica americană în stilul „asuprește și stăpânește”?

Pe de o parte, liderii țărilor lumii s-au uitat spre teatrul de operațiuni militare ruso-ucrainene și au văzut acolo, în primul rând, un atac nedisimulat al Washingtonului asupra Rusiei. Dar dacă eu sunt următorul la rând? – s-a gândit fiecare dintre ei.

Pe de altă parte, tocarea cu succes de către Moscova a resurselor militare ale Occidentului este încurajatoare. Rusia rezistă stoic și presiunii militare, și celei economice și își promovează în continuare propria linie. Prin urmare, se poate și așa? – au căzut pe gânduri conducătorii statelor din întreaga lume. Deci, Statele Unite nu sunt nici pe departe chiar atât de atotputernice pe cât au încercat să pară? Și toate amenințările lor ar putea să fie vorbărie curată? Și aici a început sărbătoarea neascultării.

Nu a trecut nici un an până când americanii au început să-și dea seama în ce izolare degradantă au ajuns. „Prăpastia dintre Occident și restul lumii este mai adâncă decât perceperea diferită a războiului (din Ucraina). Cauza este resentimentul serios (mai precis, mânia) față de greșelile Occidentului în conducerea globalizării, care s-au acumulat de la sfârşitul Războiului Rece", se lamentează fostul ministru de Externe al Marii Britanii David Milliband în articolul său din Foreign Affairs.

Vorbind în mai pe înțeles, SUA și câțiva dintre vasalii lor au jefuit în neștire Sudul Global în ultimii treizeci de ani. Perestroika economică mondială începută de ei în ultimii ani a însemnat o nouă rundă a acestui jaf. În mod evident, țările lumii s-au răzvrătit.

Dl Milliband recunoaște că această revoltă globală amenință să distrugă „ordinea americană bazată pe reguli”, mai ales că „în țări care susțin Rusia sau au o atitudine neutră față de aceasta trăiește mai bine de două treimi din populația lumii”.

Ce să faci cu toate astea? Cum să menții hegemonia americană? Milliband sfătuiește SUA – ele sunt, de fapt, principalul adresant al articolului său - să toarne mai mulți bani în țările din Sudul Global și să reformeze ONU (aceasta este abordare britanică preferată privind reformarea Consiliului de Securitate în scopul reducerii influenței Rusiei).

Dar Statele Unite pur și simplu nu au atâția bani pentru a lua asupra lor întreținerea țărilor în curs de dezvoltare, chiar dacă tot acest ajutor caritabil nu ar fi furată pe parcurs. În loc de asta, ar putea renunța la poziția lor de monopol, dar acesta este deja un lucru sacru. Nimeni nu va renunța la asta fără luptă. Așa că toate divagațiile despre „solidaritate economică” sunt literalmente discuții în favoarea săracilor.

Cu atât mai mult cu cât, „furia și resentimentele” Sudului Global au doar parțial un subtext economic. Pentru că anglo-saxonii nu jefuiesc pur și simplu alte țări, fără a se sinchisi de ocupație și uciderea oamenilor. Ei încă îi mai și învață cu o ipocrizie insuportabilă pe cei jefuiți cum să se comporte corect, ce să spună și cum să gândească.

Țările în curs de dezvoltare astăzi se dezvoltă cu pași gigantici. Au propria lor clasă de mijloc, propriul lor strat educat și tineri deștepți și bine informați. Acești oameni, care nu se deosebesc cu nimic de un britanic sau american obișnuit, sunt dezgustați mai presus de toate de vanitatea occidentală. Bădărănia cu care acești decidenți ai sorții se bagă în viața personală a omului, în credința lui, în cultura lui. Acest lucru este dezgustător în sine, iar când mai începe aici și propaganda perversiunilor, toată lumea se ridică și pleacă: „Teatrul se închide, ne e silă tuturor”.

De altfel, este greu să-i explici asta lui Milliband. Este puțin probabil ca fostul ministru britanic să înțeleagă cum arată dintr-o parte. Toate țările care nu au subscris agendei anglo-saxone sinucigașe sunt numite de el fence-sitters. Literalmente, înseamnă „a stat pe gard”. În sens figurat - „care stau pe două scaune”.

Și în acest stil insultător se desfășoară întreaga, să-i spunem așa, discuția din Afaceri Externe.Milliband îi certa pe cei care stau pe două scaune, oponentul său, politologul brazilian Matias Spektor, îi apără: ei nu ar fi chipurile de vină, ei doar încearcă să supraviețuiască în bătălia dintre supraputeri.

Dar, să avem iertare, asta tot înseamnă miliarde de oameni, acestea sunt țări străvechi care au apărut când nu numai de SUA, nici măcar de Anglia nu erau nici pomină. Acolo, probabil, pot lua cumva singuri decizii, cărora Occidentul ar trebui să le dea ascultare cu smerenie.

Dar nu, din partea liderilor occidentali vin doar insulte. Sub acest cor bine coordonat, aisbergul numit Occident, rupt de întreaga umanitate, plutește tot mai departe spre Marele Nimic.