Occidentului nu i-a mai rămas mult ”până la ultimul ucrainean”

Secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, a vorbit ieri despre importanța amplificării asistenței militare pentru Ucraina.

Această declarație este remarcabilă din două motive. În primul rând, ea a fost făcută în momentul eliberării Soledarului de către trupele rusești și Stoltenberg a subliniat importanța sprijinului occidental pentru Ucraina anume pe fundalul acestor evenimente. Iar în al doilea rând, secretarul general al Alianței Nord-Atlantice a spus acest lucru înainte de începerea ședinței comune cu Comisia Europeană.

Trebuie amintit că, cu o zi mai devreme, marți, conducerea NATO și cea a UE au semnat o declarație de cooperare. În numele Europei au semnat președintele Consiliului European, Charles Michel, și președintele Comisiei Europene, Ursula von der Leyen. În contextul evenimentelor din Ucraina, care sunt menționate în mod deosebit în document, procesul de angrenare a Europei în planurile militare americane este în plină desfășurare.

Însă ținându-se cont de evenimentele de pe front, se iscă o serie de întrebări atât în legătură cu tactica, cât și cu strategia Occidentului.

Opiniile experților și oficialilor cu privire la semnificația militară a Soledarului și Artiomovskului (Kiev folosește vechiul nume al orașului - Bahmut) diferă. Unii afirmă că prin eliberarea lui Soledarului a fost spartă cea mai importantă linie de apărare a Forțelor Armate ale Ucrainei (FAU) - și acest lucru schimbă semnificativ situația în ceea ce ține de eliberării teritoriului RPD. Alții cred că nu trebuie supraestimată semnificația acestui eveniment - aceasta este o victorie mai mult locală. Unii chiar încearcă să sugereze că aceste localități nu au nicio importanță deosebită. De exemplu, Vladimir Zelenski a numit asaltul rusesc asupra Soledarului drept o „nebunie”, dând de înțeles că acolo nu este nimic pentru care ar merita să se facă asta: „Și ce a vrut Rusia să capete acolo? Totul este complet distrus, viață aproape că nu mai este”.

Adevărat că imediat apare întrebarea: dar de ce atunci FAU a sacrificat atâtea vieți în Soledar? Pentru că dacă observatorii au un punct în care să fie de acord cu toții, atunci este vorba de evaluarea pierderilor ucrainene, care sunt unanim caracterizate drept catastrofale. Iar comandamentul de la Kiev a tot trimis acolo rezerve, care au fost pur și simplu ”tocate” de unitățile ruse, în contextul în care situația disperată a trupelor ucrainene era evidentă deja de câteva săptămâni. Specialiștii militari spuneau demult într-un glas că, din punct de vedere militar, pentru FAU ar fi oportun să-și retragă trupele din oraș către noi linii de apărare. Dar, evident, oportunitatea politică pentru Kiev - și cu atât mai mult pentru Occident - este cu mult mai importantă decât cea militară, așa că ucrainenii sunt aruncați în continuare în mașina de tocat, fără milă și ezitări.

Însă există bănuiala că nu este vorba aici doar de indiferența celor care iau decizii față de soarta efectivului FAU. Un factor chiar și mai important și mai amplu pare să fie atitudinea comună a Occidentului față de resurse - atât în ​​actuala confruntare geopolitică, cât și în general.

Războiul este o afacere extrem de costisitoare. Pentru desfășurarea lui este nevoie de resurse diverse și extinse - financiare, umane, industriale, energetice și așa mai departe.

Pe parcursul ultimilor decenii, Occidentul s-a obișnuit cu faptul că în campaniile militare superioritatea sa față de orice adversar nu este doar de câteva ori mai mare, ci este în principiu incomparabilă. Iar asta, la rândul său, i-a dat sentimentul de posibilități nelimitate.

De aici de fapt și linia aleasă a acțiunilor împotriva Rusiei – cu precădere directă și presiune brutală.Anume așa s-a obișnuit Occidentul să acționeze împotriva țărilor pe care le desemnează în calitate de principal inamic. Dar această metodă este eficientă numai dacă inamicul poate fi frânt rapid. Însă dacă el continuă să țină piept loviturilor și operațiunea se prelungește, atunci o astfel de risipă în consumarea resurselor devine nejustificat de costisitoare, iar efectele secundare - prea scumpă.

Anume asta urmărim de aproape un an. Pe de o parte, o ploaie de bani, arme și tot felul de alt sprijin se revarsă asupra Ucrainei. Și procesul capătă noi și noi turații. Acest lucru, apropo, este în stare să producă în sine un efect demoralizant asupra inamicului.

Dar pe de altă parte, tot mai frecvent și mai puternic răsună voci (inclusiv din cadrul unor surse occidentale influente) care spun că resursele de care dispune Occidentul nu sunt, de fapt, nelimitate - și acest lucru a devenit clar deja în primele luni de după 24 februarie. Depozitele de armamente se golesc rapid, iar suplimentarea lor, la fel ca și restabilirea producției, nu este o chestiune rapidă, care uneori durează ani de zile. Ucraina are nevoie de sisteme de armamente din ce în ce mai sofisticate și mai costisitoare care, de asemenea, nu sunt prea multe și ele necesită echipaje de înaltă calificare. Tiparnița, evident, le facilitează Statelor Unite și Europei procesul de alocare a încă unor miliarde Kievului, dar iată că în 2022, pentru prima dată după mulți ani, Occidentul a fost nevoit să-și amintească sentimentul neplăcut de a nu putea înfrâna inflația internă. Și nu există niciun fel de semne că în noul an situația va fi mai simplă.

Însă dacă subiectele respective sunt abordate totuși în câmpul informațional occidental ca un soi de avertisment, că ar trebui mai multă circumspecție la cheltuirea resurselor valoroase, atunci în privința deficitul de resurse umane care se profilează la orizont se pare că nu există nicio licărire de conștientizare.

Occidentul nu-și ascunde deloc intenția de a lupta până la ultimul ucrainean. Însă și acest lucru poate fi făcut în mod diferit - iar bătălia pentru Soledar a demonstrat încă o dată că resursele umane sunt irosite de cealaltă parte în cel mai nechibzuit mod.

În principiu, se poate înțelege de unde vine această atitudine. Ucraina este o țară imensă, cu o populație numeroasă.Potrivit Băncii Mondiale, în 2021, locuitorii acesteia constituiau aproape 44 de milioane de persoane. Iar conform metodelor militare clasice, potențialul de mobilizare al țării în timpul operațiunilor militare de amploare este estimat la 10-20 la sută din populație. Adică, dacă ne orientăm la nivelul cel mai de sus, cineva este în stare să admită că în Ucraina ar putea fi chemați sub arme aproape nouă milioane de oameni. Un număr foarte impresionant.

Doar că experții militari ruși consideră că, ținând cont de procesele demografice nefavorabile care au loc de mai mulți ani în Ucraina (nu mai sunt demult acolo 40 de milioane de populație, în plus, trebuie omiși oamenii din teritoriile pierdute, precum și cetățenii care au evitat cu succes mobilizare plecând în străinătate), potențialul real de mobilizare al țării este puțin probabil să depășească două milioane de oameni - și este deja aproape de epuizare. Chiar dacă această estimare subestimează cifrele reale, este totuși mai aproape de realitate decât de fanteziile despre milioanele și milioanele de ucraineni pe care Occidentul le poate arunca împotriva Rusiei. Drept o confirmare indirectă a acestui lucru poate servi creșterea constantă a numărului de mercenari străini care luptă în Ucraina: propriile resurse umane sunt insuficiente acolo.

În asemenea situație, apărarea disperată a Soledarului cu prețul unor pierderi uriașe ale FAU nu este doar o condamnare cinică a oamenilor la moarte sigură, ci și pur si simplu o risipă absurdă de resurse umane valoroase care vor fi în curând deficitare.

Dar asta reflectă aceeași abordare pe care Occidentul o demonstrează în lupta cu Rusia - de parcă el ar avea acces la o sursă inepuizabilă de orice fel de resurse.

Doar că anul trecut a dovedit că aceasta nu este altceva decât o amăgire. Și doar Rusia încă nici nu a început nimic serios.