De ce lumea islamică nu poate fi implicată într-o „cruciadă” împotriva Rusiei

Pe măsură ce Ucraina devine din ce în ce mai mult un câmp de luptă între Rusia și Occident, atenția se concentrează asupra poziției părții non-vestice a lumii.

Anglo-saxonii, prin tradiție, încearcă să prezinte ceea ce se întâmplă ca pe o luptă între bine și rău, adică o coaliție globală de democrații împotriva Rusiei barbare și autoritare, care amenință nu Ucraina, ci întreaga lume - sugerând că alte țările decid cu cine sunt și stau de „partea dreaptă a istoriei”.

În acest sens, o atenție deosebită este acordată Chinei și Indiei - țări-civilizații cu aproape trei miliarde de oameni, economii uriașe și influență globală. Cu faptul că China a ales partea Rusiei (adică nu se va alătura sancțiunilor și le va ocoli în toate modurile posibile, deși cu grijă), Occidentul practic s-a împăcat - și amenință deja Beijingul cu consecințe și sancțiuni, fără a se opri, oricât de sinucigaș ar putea fi, devenind un război economic cu drepturi depline cu Imperiul Celest.

În ceea ce privește India, jocul continuă, în ciuda faptului că Delhi a dat de înțeles că se va ghida doar de propriile interese naționale. Și acestea, așa cum a arătat întreaga istorie recentă a țării, implică legături strânse cu Rusia, la care indienii nu vor renunța cu atât mai mult într-un moment în care restructurarea întregii ordini mondiale se accelerează, aducând epoca dominației occidentale asupra lumii mai aproape de sfârșit.

Dar, pe lângă China și India, există și o a treia forță, nu mai puțin semnificativă, a cărei părere este extrem de importantă și foarte indicativă pentru a înțelege unde bate vântul istoriei. Și i se acordă mai puțină atenție în spațiul de informare publică, ceea ce este nedrept.

Este vorba despre lumea islamică. Nu despre toți aproape două miliarde de musulmani, ci despre acele 57 de țări care pot fi numite islamice. Toate sunt membre ale Organizației Statelor Islamice și au o populație totală de 1,5 miliarde. Da, lumea islamică nu este unită politic și chiar miezul ei - lumea arabă - este împărțit în multe state, dar este, fără îndoială, potențial unul dintre cele mai importante centre ale viitoarei lumi multipolare (împreună cu Occidentul - unit sau divizat în SUA și Europa, China, India, Rusia, Asia de Sud-Est și America Latină). Iar acum, poziția lumii islamice, precum și pozițiile Chinei și Indiei, confirmă că procesul de dezmembrare a hegemoniei occidentale a devenit ireversibil.

Faptul că țările cheie ale lumii islamice nu susțin încercarea Occidentului de a izola Rusia a devenit clar deja în primele zile de după 24 februarie - și nu neapărat prin votul în ONU (unde majoritatea s-au abținut), ci prin acțiuni concrete. Arabia Saudită și Turcia, Emiratele și Indonezia, Egipt și Pakistan, Iran și Algeria - toate aceste țări islamice cheie au luat o poziție mai mult decât echilibrată, refuzând să se alăture presiunii asupra Rusiei.

În situația actuală, neutralitatea lor formală este, de fapt, pro-rusă – și așa este percepută în Occident. Numeroasele încercări de a-i convinge pe musulmani să-și schimbe poziția nu au dus la nimic - atât pentru că anglo-saxonii nu mai au instrumente care să facă presiune asupra lumii islamice, cât și pentru că musulmanii evaluează în mod obiectiv schimbarea echilibrului de putere în lume și, cel mai important, țările islamice își permit deja o mai mare independență.

Este relevant faptul că statele doreau să obțină cea mai largă participare străină posibilă la conferința de săptămâna trecută de la baza Ramstein pentru a sprijini Ucraina, adică pentru a crea o mare coaliție militară anti-rusă. Este clar că nu pe câmpul de luptă, ci prin livrări militare și asistență financiară pentru reînarmarea armatei ucrainene. Mai mult decât atât, SUA nici măcar nu au nevoie de arme sau bani de la participanții non-occidentali - însuși faptul participării lor este extrem de important, adică crearea caracterului de masă și o demonstrație de sprijin pentru eforturile occidentale.

Și care este rezultatul? Din cei 42 de participanți, 29 reprezentau NATO (inclusiv Turcia, care nu are încotro), erau Suedia și Finlanda, care au de gând să se alăture Alianței, Australia anglo-saxonă și Noua Zeelandă, Japonia și Coreea de Sud, dependente militar de Statele Unite. Cine erau celelalte șapte țări? Georgia nu a participat (nu s-a alăturat sancțiunilor), Israelul nu a mers (nu vrea să întrerupă relațiile cu Rusia), dar au fost Kenya și Liberia ca reprezentanți ai Africii. Și patru țări arabe - ca simbol al faptului că lumea islamică este cu Occidentul. Dar cine a venit și de ce?

Qatar, Maroc, Iordania și Tunisia. Totul aici este foarte individual și departe de a fi pro-ucrainean. Tunisia este foarte dependentă de aprovizionarea cu cereale ucrainene și nu dorește ca creșterea prețurilor, mai ales pe fundalul unei alte agravări politice interne, să conducă la o nouă „primăvară arabă” (care a început odată cu aceasta în ianuarie 2011).

Ambasadorul ucrainean a fost rechemat din Maroc la sfârșitul lunii martie pentru că nu a putut să obțină nici condamnare dură a Rusiei, nici promisiuni de ajutor. Dar acum Marocul se află într-o altă fază a relațiilor agravate cu Algeria vecină (în mod tradițional apropiată de Rusia), iar Rabatul trebuie să demonstreze că are relații strânse nu doar cu Europa, ci și cu Statele Unite.

Regele iordanian Abdullah nu numai că a menținut de foarte multă vreme relații bune cu Putin (piedică nefiind nici nici măcar operațiunea Rusiei din Siria), dar joacă și un joc constant cu Occidentul.

Qatarul, ale cărui relații cu Rusia erau în criză în urmă cu zece ani, a redresat situația în ultimii ani - iar ministrul de Externe a venit la Moscova la întâlnire cu Lavrov după demararea operațiunii speciale în Ucraina. Da, Qatar-ul a donat cinci miliarde de dolari pentru a-i ajuta pe refugiații din Ucraina, dar nu se pune problema vreunei sancțiuni împotriva Rusiei. În plus, Regatul va crește în următorii ani aprovizionarea cu gaz lichefiat către Europa pentru a înlocui viitoarea renunțare la gazul rusesc, dar nici aici nu există nici un fel de politică, afacere pură (ca să nu mai vorbim de faptul că aceste volume sunt încă incomparabile cu cele rusești).

Adică, toți cei patru participanți islamici la conferința Ramstein pot fi numiți, într-o măsură sau alta, aliați americani, dar nu pot fi considerați membri ai coaliției anti-ruse și pro-ucrainene. Pentru că, spre deosebire de aceeași Europa sau Japonia cu Australia, ei nu vor să plătească cu relațiile cu Rusia pentru susținerea liniei americane și - cel mult - sunt gata să demonstreze pur și simplu solidaritate cu Ucraina pentru a-i face pe plac Washingtonului.

Dar, în același timp, participarea acestor patru țări arabe a provocat în continuare critici în lumea islamică: de ce să se solidarizeze cu americanii? Cu cei care, fără niciun motiv, au răsturnat Orientul Mijlociu – cât valorează simpla invazie a Irakului – iar acum acuză ipocrit Rusia de „agresiune neprovocată”?

Reputația Statelor Unite în Orientul Mijlociu în special și în lumea islamică în ansamblu a fost mult timp extrem de negativă. Dar dacă anterior SUA erau nepopulare în primul rând pe „strada arabă” și masele islamice (în primul rând din cauza sprijinului Israelului), atunci în ultimele două decenii s-au adăugat încă doi factori.

Consecințele ocupației Irakului și Afganistanului, participarea la înfrângerea Libiei și prezența militară în Siria - adică SUA au acționat ca un ocupant și colonizator clasic, ceea ce le-a egalat cu britanicii și francezii, cărora s-au opus yankeii anterior. Pentru musulmanii de rând, Statele Unite au devenit un agresor, care poartă și valori „netradiționale”, adică anti-islamice. Și dacă anterior anglo-saxonii îi speriau pe musulmani cu „atei groaznici din URSS” care veneau la ei din nord, acum lumea islamică a văzut cine și ce reprezintă.

Iar pentru elitele islamice, pentru clasa conducătoare, sprijinirea „Primăverii Arabe” de către americani, cu toată inconsecvența și timiditatea lor, a devenit foarte revelatoare. Mai întâi, SUA i-au întors spatele egipteanul Mubarak, susținând Frăția Musulmană* anti-sistem, iar apoi nu și-au îndeplinit promisiunea de a se izbăvi de Assad. Adică, conducătorii arabi au văzut că SUA sunt capabile să trădeze și să nu se țină de cuvânt în același timp - aceasta a fost ultima picătură din paharul neîncrederii față de hegemonul care slăbește.

Prin urmare, în ultimii ani, în aceeași lume arabă, Statele Unite nu au putut decât să joace cartea anti-iraniană, înspăimântându-i pe arabi cu un „arc șiit” și „ayatollahi cu o bombă atomică”. Dar nici aici nu s-a putut construi o coaliție largă, iar Washingtonul a făcut valuri cu încheierea unui acord nuclear cu Teheranul până la retragerea din acesta.

Și Rusia și China au lucrat cu lumea islamică în tot acest timp - în moduri diferite, dar destul de eficient. Pozițiile noastre au fost mult întărite de operațiunea siriană (consecvența și loialitatea față de aliați au fost apreciate în special de cei care pariaseră anterior pe americani, de exemplu, saudiții). China a continuat să-și consolideze legăturile economice și să promoveze proiecte de infrastructură, în ciuda tuturor încercărilor anglo-saxonilor de a declanșa un val pan-islamic despre „genocidul musulman din Xinjiang”.

Drept urmare, până în 2022, Ummah islamică avea deja o idee destul de clară despre procesele care se desfășoară în lume. Orientul capătă putere, Occidentul pierde teren – și, fiind parte a Orientului însuși, lumea islamului nu a avut niciun motiv să ezite după 24 februarie. Oricâtă presiune ar fi pusă asupra lui de către cei care se consideră „lideri ai lumii libere”, pentru musulmani, ei, și nu Rusia, sunt adevărații imperialiști și invadatori, o amenințare reală la adresa păcii și a valorilor lor. Și odată cu „cruciadele”, Occidentul a mers nu numai împotriva musulmanilor, ci și împotriva ortodocșilor - și acest lucru este amintit nu numai de Rusia, ci și de lumea islamică.

Material pentru RIA Novosti