Ziua Culturii Române: manual de utilizare

Când vorbim de ”cultura română”, e bine să fim atenți că vorbim de fapt despre două tipuri de înțelegere a acestui concept.

Pe de o parte, vorbim de ”cultura română” înțeleasă ca realitatea și produsul activității culturale a academicilor, scriitorilor, artiștilor, creatorilor de artă și frumos din spațiul național și lingvistic românesc. Pe de altă parte, de cele mai multe ori, înțelesul expresie ”cultura română” este unul mai generos: ne gândim la felul în care poporul nostru își trăiește propria cultură, se hrănește cu ea, se bucură de ea, o valorifică.

Dacă ne referim la primul înțeles, ne uităm mai ales spre elita culturală a țării, spre creatorii și curatorii de cultură din România. Ei sunt cei care dau măsura reflecției asupra culturii române. Creațiile lor, polemicile lor, criticile lor, sunt indicatorul cu privire la viața și starea de sănătate a culturii noastre.

Dacă ne gândim la al doilea înțeles al ”culturii române”, vedem cum societatea românească, în viața ei de zi cu zi, asumă o amprentă culturală, consumă cultură, citește, gândește, participă la viața culturală.

Criza națională - o criză culturală

În orice direcție am privi, lucrurile nu stau bine. Nu este un secret ci statisticile confirmă dureros lucrul acesta an de an: românii nu mai citesc, românii nu consumă produse culturale (muzee, teatru, operă, evenimente culturale), românii ies tot mai nepregătiți, chiar analfabeți funcțional, de pe băncile școlilor.

De asemenea cultura de masă la care ajung românii este de calitate îndoielnică. Nu este suficient că un om citește sau nu. Mai important este ceea ce citește. Or dacă mergem într-o librărie, oarecare, din România, vom vedea că majoritatea cărților, dar și cele mai vândute, sunt de o calitate intelectuală cel puțin îndoielnică și de un compozit ideologic foarte toxic.

Cartea de calitate, clasică sau recentă, este înghesuită între rafturi întregi de literatură motivațională, de cărți ”de spiritualitate” îndoielnică, de sute și sute sinteze simplificatoare și retardante gândite totuși eficient: să ajute pe elevi să treacă prin școală fără să citească mai mult și fără să aibă exercițiul gândirii critice.

Ce trebuie spus e că nu doar românii trec prin fenomenul acesta de degradare culturală cu consecințe sociale. Fenomenul este vizibil la nivelul întregului Occident. Iar consecințele sale le vedem peste tot și le-am simțit toți pe pielea noastră în ultimii 2 ani de zile.

Căci scopul culturii nu este doar acela de a ne face să ne ”simțim bine” într-un muzeu sau ascultând o simfonie, ci scopul culturii este acela de a ne educa gusturile, de a ne ascuți creierul, de a ne obliga la o gândire critică. Cultura este cea care te pregătește să gândești cum trebuie, adică critic, cu o privire de ansamblu și încercând să mergi până departe pentru a vedea consecințele gândurilor tale.

La ce e bună cultura ”de elită”?

Cultura ”de elită” nu stă nici ea mai bine. Iar la noi, la români, cultura ”de elită” pare încremenită în proiect. Iar proiectul în care am încremenit este cel a identității naționale românești.

Elita este cea care trebuie să genereze un portret identitar și un proiect identitar pentru o națiune. Nicio țară nu și-a construit identitatea națională fără un efort academic și de salon. Că vorbim de Germania, Franța, Anglia, Rusia sau SUA, identitatea națională a fost construită și finisată de elitele intelectuale.

Scopul elitelor unei culturi naționale este multiplu: să identifice specificul, conturul, portretul unei națiuni, să educe pornind de la realitățile identitare, națiunea respectivă și să proiecteze pentru viitor.

Dacă însă ratează, din elitism, din cauza propriei crize identitare, întâlnirea cu identitatea națiunii, cultura de ”elită” nu mai este un atu ci devine o povară. De aceea omul de cultură trebuie să țină tot timpul cont în creația și reflecția sa de ceea ce simt oamenii de lângă el. Cultura are o doză mare de ”ego”, desigur, dar nu trebuie să fie egoistă. Ea trebuie să aibă deschidere spre celălalt. Altfel își pierde sensul.

Cultura noastră, ca și culturile celelalte, s-a umplut de egoism și egocentrism care au generat în jurul lor snobism. Un artist vine, lipește o banană cu scotch pe perete și pretinde (ba chiar cu ajutorul criticilor și snobilor și obține) să fie celebrat și valorizat ca un Rembrandt sau Renoir. Vedem cărți inepte, vedem filme ”de artă” în care singura artă este cea a sfidării logicii și coerenței, celebrate ca expresii culturale ”elitiste”. Ba chiar ni se spune că adevărata artă nu trebuie să ajungă la tot poporul. Aia nu ar mai fi artă.

Ori aici este detaliul: marea artă nu trebuie să ajungă la tot poporul, dar tot poporul trebuie să ajungă la marea artă. Shakespeare și Moliere nu sunt mai puțin profunzi și nemuritori pentru că au făcut poporul să plângă sau să râdă la piesele lor. Balzac a scris Comedia Umană care era citită de toată lumea, în foileton, dar aceasta nu l-a invalidat cultural. Iar poezia ”Floare albastră” a lui Eminescu face și pe medicul neurochirurg, și pe muncitorul necalificat să se gândească la ”banala” dar inevitabila dramă din viața oricărui om normal: pierderea unei iubiri.

În fapt produsul cultural care nu este capabil să provoace pe oameni să fie atras de el, este rateu. Chiar dacă este celebrat de critici, aplaudat de snobi și supralicitat financiar.

De aceea, de Ziua Națională a Culturii Române, aceasta ar trebui să fie frământarea noastră: cum am putea să facem ca elitele să înceapă din nou să simtă, să gândească, să creeze, atente la sentimentele poporului, să se gândească la misiunea lor de impuls și excitant în sens bun al unei națiuni.