Liderii NATO luptă pe tancuri cu “regimul rus” în Estonia

Fenomenul pe care l-am observat săptămâna aceasta la Riga ar putea fi calificat drept o manifestare colectivă a unei “diplomații a ciudaților” – fără nicio exagerare.

Vladimir Kornilov

Discursul agresiv al NATO în raport cu Rusia se intensifică pe zi ce trece. În cadrul summitului miniștrilor de Externe, desfășurat în această săptămână la Riga, se crea impresia că pe măsura creșterii gradului de escaladare aceștia sunt în stare să ne declare război în orice clipă.

S-a ajuns la situația în care secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, a utilizat, probabil, în premieră expresia “regimul rusesc” în raport cu puterea politică.

Apogeul acestei isterii paranoice a devenit apariția pe tanc a ministrului Afacerilor Externe al Marii Britanii, Elizabeth Truss, în Estonia, la o distanță scurtă de frontiera rusească. Ea nici nu și-a ascuns intenția de transmite prin postura sa războinică un anumit mesaj Rusiei despre disponibilitatea de a se opune “intențiilor agresive rusești”. Faptul că și-a îmbrăcat o vestă antiglonț și o cască ar urma să demonstreze seriozitatea “amenințării rusești”: se pare că șefa diplomației britanice a fost convinsă că se află pe prima linie a frontului ruso-european și în orice moment ar putea șuiera gloanțe deasupra capului.

Să ne imaginăm pentru o clipă ce panică s-ar declanșa în presa occidentală dacă Serghei Lavrov s-ar urca pe un tanc într-o ținută militară, aflându-se la frontiera unui stat. Ne-ar veni greu să ne imaginăm un astfel de tablou: în cazul nostru noțiunea de „diplomație” are o interpretare clasică. Pe de altă parte, comportamentul Truss reprezintă o manifestare a acelui fenomen al politicii occidentale, pe care recent ministrul rus de Externe l-a definit ca o „diplomație a ciudaților”. Într-adevăr, e un termen care descrie cât se poate de exact astfel de acțiuni provocatoare.

În principiu, acel fenomen, pe care l-am observat săptămâna aceasta la Riga, ar putea fi calificat drept o manifestare colectivă a unei “diplomații a ciudaților” – fără nicio exagerare. Miniștrii de Externe ai statelor Alianței Nord-Atlantice s-au întrecut în discursuri tot mai agresive în adresa Rusiei. Și, apropo, ne vine greu să ne amintim când presa occidentală a reflectat atât de activ o reuniune care era considerată mereu una de rutină și niciodată nu a prezentat un interes deosebit pentru presă.

Actualului summit al NATO a precedat o campanie incredibilă de provocare a unei panici în legătură cu „un iminent atac al Rusiei asupra Ucrainei”. Inițial, Ucraina a fost șocată de o astfel de avalanșă, a intuit că ceva nu este în regulă, a încercat să combată acest fake, acuzând chiar Rusia de răspândirea lui. „Partenerii” occidentali ai Ucrainei au fost nevoiți să o convingă insistent de seriozitatea acestei amenințări invizibile. Expresia “frica are ochi mari” s-a materializat în cele din urmă într-un articol al DW din Germania despre concentrarea a “115 milioane de militari ruși” la frontieră cu Ucraina. Desigur, e vorba de o eroare, însă una destul de simbolică – atât e de mare gradul de isterie antirusă în Occident, încât nici nu trebuie să ne mai surprindă ceva.

Această misterioasă “concentrare a trupelor rusești” a fost menționată practic de toți miniștrii Afacerilor Externe care au vorbit la Riga. De cea mai multă osârdie a dat dovadă Stoltenberg în persoană. Așa cum a remarcat Lavrov, secretarul general al NATO “a devenit acum un orator și un personaj protagonist în Occident”. Aducându-și aminte cum în funcția de premier al Norvegiei Stoltenberg era un politician destul de echilibrat, șeful diplomației ruse constată cu tristețe: “S-a întâmplat ceva cu el, fie este impus să fie extrem de agresiv”.

Declarația recentă a lui Stoltenberg despre o posibilă amplasare a rachetelor nucleare „la Est de Germania” e o dovadă elocventă în acest sens. De remarcat că această teză, care depășește orice “linii roșii”, și care contravine acordurilor internaționale, a fost tratată ca una banală de presa internațională. Jurnaliștii vestici s-au prefăcut că “nu au observat” această declarație a secretarului general al NATO, sesizându-se abia după ce diplomații ruși au atras atenția că astfel de abordări nu sunt acceptabile.

În schimb, în Occident s-a reacționat fulgerător la declarațiile președintelui Republicii Belarus, Aleksandr Lukașenko, într-un interviu oferit lui Dmitri Kiseliov, despre o posibilă găzduire în țara lui a rachetelor nucleare.

Brusc, Stoltenberg „a uitat” de afirmațiile sale despre rachetele “mai la Est de Germania” și, răspunzând la „amenințările” lui Lukașenko, a declarat că NATO nu ar avea „planuri de amplasare a unor arme nucleare în afara acelor state unde astfel de arme se află de mai mulți ani”.

A se observa, între declarațiile contradictorii ale aceluiași secretar general și aceluiași bloc militar, despre posibilitatea desfășurării armelor nucleare „mai la Est de Germania” au trecut doar 12 zile! Și niciun jurnalist occidental nu a atras atenția la aceste semne ale dedublării conștiinței la șeful NATO. Totuși, din compasiune, și cei din Occident ar trebui să se îngrijoreze de aceste manifestări. Astfel de contradicții în declarațiile celui mai puternic bloc militar ar putea avea consecințe imprevizibile.

Da, atribuțiile secretarului general al NATO sunt restrânse, e o funcție mai curând simbolică. Însă, în cele din urmă, acesta are în subordine și o anumită infrastructură militară. În plus, și miniștrii călare pe tancuri ar putea lua într-o direcție greșită. Totodată, trebuie luat în calcul cum unele “aspiranți la NATO” arată în ochii secretarului general al blocului: e suficient să ne amintim cum președintele Ucrainei, Vladimir Zelenski, se comporta destul de umil în timpul primei sale întrevederi cu Stoltenberg. Ei sunt în stare să interpreteze eronat orice semnal din partea secretarului general drept o comandă, să acționeze și să comită greșeli tragice de genul celor pe care le-a comis președintele Georgiei, Mihail Saakașvili, care, la fel, a interpretat greșit anumite mesaje din partea SUA și NATO.

Stoltenberg, oricât de “uituc” ar fi, înțelege foarte bine că împingerea situației din Ucraina spre un scenariu georgian ar putea avea niște consecințe neplăcute atât pentru Kiev, cât și pentru Washington. Iată de ce secretarul general a ținut să repete de trei ori unul și același semnal: NATO nu are niciun angajament față de Ucraina de a o apăra de atacurile din afară. Acestea cuvinte au temperat într-o anumită măsură sentimentele militariste ale politicienilor ucraineni, care visează la un “război victorios împotriva Rusiei”.

În același timp, ambasadorul Marii Britanii la Kiev, Melinda Simmons, s-a distanțat de falsul lansat de ziarul britanic Mirror despre intenția Londrei de a trimite în Ucraina 600 de militari ai trupelor speciale „în cazul unui război cu Rusia”. Kievul a fost cu adevărat entuziasmat de această „știre”.

Totodată, Stoltenberg continuă să vorbească despre o posibilă aderare a Ucrainei și Georgiei la NATO, afirmând că Rusia “nu are niciun drept la veto” asupra unei astfel de decizii. Adică, atunci când țările NATO cer rușilor să-și retragă infrastructura militară cât mai departe de frontierele sale – atunci e o problemă care îi vizează, iar atunci când Moscova cere să nu fie apropiată infrastructura NATO de frontierele rusești, se dovedește că această chestiune nu o vizează.

Stoltenberg a declarat în mod categoric la Riga: “Rusia nu are dreptul să-și stabilească propriile sfere de influență”.

Când Washingtonul și-a invocat “doctrina Monroe”, anunțând că toată America de Sud reprezintă „zona lui de influență”, Alianța Nord-Atlantică nu a obiectat. Recent Serghei Lavrov l-a citat pe Înaltul Reprezentant al UE pentru Politica Externă și de Securitate Comună, Josep Borrell, care încerca să argumenteze că Africa reprezintă o „zonă de influență” a Europei, conform principiului “sunteți departe, iar asta ne aparține”. Nu a existat niciun mesaj de protest din partea lui Stoltenberg.

Astfel, ajungem la o concluzie: secretarul general presupune că în toată lumea doar Rusia nu are dreptul la propriile zone de interes și influență.

Între timp, Moscova declară în mod repetat și consecvent despre faptul că aderarea Ucrainei la NATO și apropierea infrastructurii militare a acestui bloc de frontierele rusești reprezintă acea „linie roșie”, depășirea căreia nu va fi admisă. Problema nu constă atât în relațiile dintre Occident și Ucraina, cât în securitatea Rusiei.

Săptămâna aceasta Vladimir Putin a propus Occidentului să demareze “negocieri pe fond” pentru “elaborarea unor acorduri, care ar exclude orice extindere a NATO spre Est și orice desfășurare în proximitatea teritoriului Rusiei a sistemelor de arme care ar reprezenta o amenințare”. Promisiunile verbale ale alianței nu ne mai convin: ne amintit cu toții de astfel de “garanții”, care au fost oferite lui Mihail Gorbaciov și Boris Elțin. În plus, despre ce garanții din partea NATO ar putea fi vorba atunci când secretarul general al blocului uită peste câteva zile de propriile afirmații legate de rachetele nucleare.

Iată de ce acum Moscova va insista pe niște angajamente juridice, marcând cu scrupulozitate “liniile roșii” și, dacă va fi necesar, va recurge la măsuri asimetrice dure în cazul depășirii acestora. Da, astăzi ne vine greu să ne imaginăm cum Occidentul colectiv în condițiile unei paranoia atotprezente ar putea fi capabil de un dialog constructiv. Însă, un interviu al lui Lukașenko a fost în stare să schimbe abordarea lui Stoltenberg a idei amplasării rachetelor nucleare în Polonia și în țările baltice. Iar Rusia ar putea merge mult mai departe, dacă amenințările pentru interesele naționale rusești vor deveni tot mai reale. În cele din urmă, avem aliați și pe alte continente. Ar fi bine NATO să nu aștepte niște interviuri de trezire ale președinților din Nicaragua, Venezuela sau Cuba.