Diana Condrațchi este pneumolog în cadrul Departamentului Monitorizare și Evaluare a Institutului de Ftiziopneumologie "Chiril Draganiuc”. Pentru pacienții săi este mai mult decât un medic – este un prieten bun și psiholog. Unii îi spun direct: ”Cuvântul Dumneavoastră m-a vindecat”. Diana Condrațchi reușește să fie nu doar un medic bun. Ea este o soție și mamă iubită. Și nu în ultimul rând, o femeie frumoasă și armonioasă.
- Cât de des vă aduceți aminte că sunteți femeie, când sunteți alături de pacienți?
Odată ce îmbraci halatul alb, ești doar medic. Trebuie să gândești la rece, deoarece de decizia ta depinde sănătatea și viața pacientului. Uiți să fii femeie când, lucrând în tura de noapte, la miezul nopții urci în aviasan și pleci în alt colț al țării pentru a consulta un pacient. Te mobilizezi la maximum ca să-ți faci bine meseria și să salvezi vieți.
- Pentru sănătatea fizică și spirituală găsiți timp?
Sunt copilul anilor 90 și am fost educată să mă gândesc la nevoile vitale, cum ar fi hrana și îmbrăcămintea. Nu mă gândeam la dragoste, pasiune, fericire. Tocmai de aceea, m-am concentrat asupra vieții profesionale și familiale. Dar nu eram mulțumită de starea pe care o aveam. Înțelegeam că îmi doream o altă viață. Atunci am înțeles că trebuie să schimb ceva. Și am început să mă ocup și de mine. Mereu poți găsi timp pentru dezvoltarea personală, sănătate și frumusețe. Eu asta fac de mai mulți ani. Nu este ușor, dar este important să avem grijă de sufletul și exteriorul nostru.
- Ați regretat vreodată alegerea de a face medicină?
Niciodată nu am regretat. Îmi place să ajut oamenii. Sunt pacienți care îmi spun că jumătate din succesul tratamentului este rezultatul cuvântului meu. Am depus efort în decursul anilor să învăț să comunic eficient cu bolnavii. La universitate asta nu ne-au învățat: cum să le spunem pacienților despre diagnostice grave, cum ar fi cancerul, tuberculoză, HIV. Mă întrebam mereu de ce unii pacienți nu răspund tratamentului, de ce pacientul ajunge tardiv la noi sau ce stă în spatele conflictului medic-pacient. După muncă, studiam literatură de specialitate pentru a găsi răspunsurile pe care le căutam. Și aceste căutări mi-au fost de mare ajutor.
- Ați avut situații în care pacienții să vă spună că îi inspirați?
Frecvent mi se întâmplă. Îmi aduc aminte despre o pacientă cu astm bronșic. Era în depresie din cauza relației cu soțul ei. Nu-și dorea să se vindece, zicea că nu are rost, deoarece soțul ei consuma alcool. Am avut o discuție dură cu ea, i-am explicat că trebuie să se gândească la propria viață. După externare, peste o lună, a venit la mine plină de viață și mi-a mulțumit pentru acea discuție. Mi-a spus că a fost cu prietena ei la un sanatoriu și că a început să se gândească și la necesitățile ei.
- Cum ați armonizat viața profesională cu cea personală?
Suntem colegi cu soțul meu, doar că el este chirurg. Suntem căsătoriți de 15 ani și avem doi copii. Astăzi avem o relație armonioasă, dar la început a fost mai dificil. Am reușit însă să depășim aceste momente. În fiecare zi relația noastră devine mai bună. În familia noastră există afecțiune, căldură, înțelegere și armonie. Suntem mândri de aceste rezultate.
- Cum este mai bine pentru copii, alături de o mamă casnică sau o mamă realizată profesional?
În opinia mea, există două extreme: când mama este casnică și acordă tot timpul îngrijirii și educației copiilor și când mama se dedică în totalitate meseriei. Niciuna nu mă caracterizează. Eu am reușit să combin rolul de mamă și cel de medic. Copiii au nevoie de o mamă liniștită, care emană căldură și dragoste. Ei nu au nevoie să fie dădăciți toată ziua. De asemenea, nu este neapărat ca mama să-și petreacă toată ziua la muncă. Personal, am găsit mereu timp pentru a fi în preajma copiilor.
- Ce relație aveți cu copiii Dumneavoastră?
Frumoasă. Mă uit la rezultatele lor și sunt mândră. Băiatul este student în anul I. Are rezultate bune, muncește și se întreține singur. Imediat ce a fost admis la facultate, s-a mutat într-un apartament închiriat. A moștenit calitățile noastre: este perseverent și vrea să învețe mereu lucruri noi. Fiica, deși are 15 ani, își caută deja un loc de lucru. Vorbește engleza și germana, are abilități bune de comunicare. Spune că are mult timp liber și vrea să-l folosească util.
