Reuniunea informală a Consiliului de Securitate al ONU (așa-numita formula Arria), convocată la inițiativa Rusiei, a confirmat indirect că nu toate acuzațiile Occidentului la adresa noastră reprezintă calomnii și învinuiri lipsite de temei. Problema a fost formulată cel mai bine de reprezentantul permanent al Marii Britanii la ONU, Karen Pierce, care acuzat Moscova de tentative de „discreditare a OPCW și a personalul ei, care se bucură de respect”.
Într-adevăr, Rusia subminează în mod constant Organizația pentru Interzicerea Armelor Chimice, iar mai exact – raportul oficial al OPCW cu privire la rezultatele investigării “atacurilor chimice” din orașul Douma din 7 aprilie 2018. Acest lucru duce implicit la compromiterea organizației.
La reuniune, Moscova a prezentat noi probe și a reamintit de cele prezentate anterior care arată că documentul făcut public pe 1 martie a anului trecut este unul „foarte vag” (potrivit reprezentantului permanent al Rusiei la OPCW, Alexander Șulghin). Raportul conține o sumedenie de neconcordanțe, date contradictorii și falsuri, în spatele cărora se întrevede dorința statelor occidentale de a acuza autoritățile siriene, și pe Bashar Assad personal, de utilizarea armelor chimice.
Totuși, în situația creată problema nu constă într-un document concret, ci este una de proporții, cu un aspect global, fără exagerări. În actuala confruntare din jurul OPCW se reflectă contradicțiile dintre Rusia și Occident în legătură cu sistemul politic mondial și viitoarea lui evoluție.
Nemulțumirile reprezentantului permanent al Marii Britanii sunt construite pe o logică simplă și clară. OPCW este una dintre cele mai importante instituții care stă la straja securității mondiale. Atacurile Rusiei la adresa organizației subminează autoritatea ei, respectiv, lovește în stabilitatea de pe întreaga planetă. Iată cât de rea este Rusia.
Problema este că o astfel de logică conține un viciu principial.
OPCW a fost înființată în 1997, în apogeul hegemoniei SUA și Occidentului în ansamblu. Acest lucru a avut anumite urmări, în special – controlul statelor occidentale asupra organizației în ansamblu și asupra Secretariatului Tehnic, structura lui cheie, în special.
Drept urmare, din când în când se creează o situație în care apar îndoieli în privința măsurii în care OPCW își îndeplinește nepărtinitor funcțiile și în ce măsură servește intereselor statelor care domină în această structură, atunci când există o astfel de necesitate.
Comentând situația din jurul raportului cu privire la „atacurile chimice”, Alexandr Șulghin a menționat: “Secretariatul Tehnic, motivat de susținerea necondiționată a SUA și a celor care le urmează, nu are de gând să întreprindă ceva. Speră, se pare, că totul va trece de la sine”. Apoi a adăugat: “Nu, nu va trece”.
Anume din acest motiv, Rusia insistă asupra reformării OPCW, în special a Secretariatului Tehnic, în așa fel încât să fie “asigurată o componență echilibrată din punct de vedere geografic al misiunii, evitând dominarea acelor experți care reprezintă exclusiv statele aliate ale Washingtonului”. Însă, potrivit lui Șulghin, “formulările logice, dictate de rațiune, se confruntă cu o opoziție din partea grupului statelor occidentale, în frunte cu SUA”.
Conflictul dintre aceste două abordări diametral opuse se extinde în prezent în tot sistemul organizațiilor internaționale.
Rusia apelează la principiile pe care a fost construită lumea postbelică. În primul rând, este vorba de recunoașterea normalității situației în care și alte țări interese, chiar dacă vin în contradictoriu cu cele proprii. În al doilea rând, existența sistemului de organizații de experți și arbitraj, care se bucură de încredere datorită reprezentării echilibrate a celor mai diverse părți, inclusiv a celor aflate în conflict.
Occidentul încearcă să-și mențină poziția de lider, pe cale să o piardă, iar pe alocuri acest lucru ia chiar forme indecente. Asupra “vechilor” structuri, care se pronunță pentru principiile enumerate mai sus, se exercită presiuni financiare. În ceea ce privește instituțiile relativ noi, precum OPCW (sau WADA, creată în 1999), unde predomină forțele occidentale, sunt blocate orice tentative de a schimba starea de lucruri în una mai corectă.
Aici s-ar putea discuta cine este mai distructiv: Rusia, care încearcă să obține o reformă a sistemului în cadrul instituțiilor existente, sau SUA și aliații lor, care încearcă să-și mențină cu orice preț privilegiile, chiar dacă realitatea face aluzii directe că epoca dominației lor absolute a rămas în trecut.
Istoria arată că cea din urmă amenință cu niște urmări mult mai neplăcute. Tentativele de a amâna schimbările, care s-au copt în mod obiectiv, de regulă, se finalizează cu realizarea lor explozivă cu efecte secundare distructive și periculoase.
Totodată, politica OPCW, de facto, reprezintă o reflectare a atitudinii Occidentului față de procesele care decurg în lume: toți speră că totul va trece de la sine.
Aici am putea să revenim la cuvintele reprezentantului permanent al Rusiei: nu, nu va trece.
