Din păcate, în ţara noastră, din cauza proceselor care au avut loc în cele peste două decenii de experienţă statală, premise pentru instaurarea unei atmosfere prielnice dialogului naţional sincer şi asumat nu au apărut. Am avut experienţe de tot felul – de la formarea grupurilor „oligarhice” peste măsură de influente, până la încercări de tot felul de remorcare a ţării la unele proiecte externe.
Avem o clasă politică împărţită în câteva tabere. Fiecare tabără declară că celelalte sunt nişte bande de hoţi, care trebuie să ajungă la puşcărie. Fiecare tabără râvneşte puterea ca să se răfuiască cu toarte celelalte. Asta se vede parţial şi în viaţa parlamentară.
Acum fie că unul dintre liderii acestor grupări va prelua puterea şi le va „domoli” pe celelalte („într-un fel sau altul” şi nu este cazul să intru în detalii), fie va fi găsit un compromis şi conducerea ţării se va cristaliza în jurul unui lider naţional, care va pune capăt războaielor dintre moldoveni.
Am mai spus-o şi o repet: am şi un candidat la acest rol! Dar, mă văd nevoit să recunosc, primul scenariu, cel mai neplăcut pentru ţară, are mai multe şanse să se producă.
Obiectiv vorbind, sarcina întregii societăţi la moment este nu să caute să salveze „guvernarea proeuropeană”, ci să se adune în jurul liderului naţional, capabil să propună un proiect de ţară, unul salvator, tămăduitor şi potrivit.
Abia atunci când vom acţiona în această direcţie, mai ales cei care se cred datori şi indicaţi să „se implice”, vom putea afirma că am pornit pe calea cea corectă.
Un adevărat lider se deosebeşte de unul fals prin faptul că nu are cum să greşească strategic. Ca om, poate doar să comită erori de ordin tactic.
