(continuarea articolului De la comisarii bolşevici la cei europeni) În toată această nesfârşită „poveste de succes”, cum au botezat occidentalii sforţările de „integrare europeană” ale guvernanţilor de la Chişinău, rolul administraţiei de la Bucureşti este unul demn de toată admiraţia: nişte piloţi orbi, vorba lui Mircea Eliade, îi ghidează pe alţi timonieri nevăzători spre „paradisul terestru”, gândit de străini pentru uzul nostru şi pentru folosul lor.
Că România este cu câţiva paşi înaintea Republicii Moldova pe cale integrării, se vede de la o poştă. De exemplu, România s-a înfundat în datorii externe şi a devenit spaţiu de absorbţie a mărfurilor occidentale în detrimentul propriilor producători în proporţii infinit mai mari decât Republica Moldova. Sau: Bucureştiul a îmbrăţişat principiul sacrosant de nediscriminare a „gayilor” ori a homosexualilor (de fapt, de promovare a sodomiei) în spiritul „corectitudinii politice” şi al „toleranţei” faţă de păcat mult înaintea Chişinăului. Românii deja şi-au deschis piaţa funciară pentru străini, iar moldovenii încă nu, românii deja privatizează pădurile, iar moldovenii încă nu. Dar dacă tot au fost semnate tratatul de asociere şi cel de liber schimb între R. Moldova şi UE, avem toate şansele să atingem cel puţin acelaşi grad de aservire ca şi fraţii noştri de la Bucureşti.
Nu punem la îndoială bunele intenţii ale tuturor guvernărilor de la Bucureşti faţă de noi, cei de dincoace de Prut. Se ştie bine că am avut şi avem parte de sprijin politic permanent, de dragoste, de efuziuni sentimentale etc. Această atitudine merită toată recunoştinţa moldovenilor. Dar ceea ce jenează este rolul de pioni zonali în raport cu SUA şi UE, pe care şi-l asumă cu mândrie politicienii de la Bucureşti, îndemnându-şi cu insistenţă colegii de la Chişinău să urmeze acelaşi traseu dezonorant de lachei regionali ai imperiului global. Cum se manifestă această stare de lucruri? Simplu. De pildă, „am intrat noi, românii, în NATO, deci trebuie să intre şi moldovenii”, „am devenit noi parte a UE, tot aşa trebuie să procedeze şi moldovenii”. De ce? Pentru că acesta este trendul general, obiectiv, firesc şi altul nici nu poate fi. Aceasta este însăşi logica istoriei, obiectivul ei major şi sensul final. Adică, după ce societatea moldovenească a fost dominată de escatologia marxistă cu rolul providenţial al proletariatului (alături de celelalte surori de destin istoric inexorabil), ea s-a lăsat ademenită de escatologia (neo)liberală „made in USA”, în stilul unuia dintre apostolii noii religii planetare Francis Fukuyama şi a „profeţiilor” acestuia despre sfârşitul istoriei. Astfel, din capitala Moldovei lumea e privită mai curând prin prisma neoconservatorilor americani decât înţeleasă în spiritul unor gânditori politici de genul unor americani ca Patrick J. Buchanan sau Paul E. Gottfried. Şi asta dată fiind influenţa uriaşă a unor astfel de concepte create cu ajutorul reţelelor media globale, a Hollywoodului, a sumedeniei de fundaţii şi instituţii, astfel încât puţin sunt cei care reuşesc să scape din mrejele fascinante ale societăţii de consum.
Ca să cităm o maximă atât de dragă lui Eminescu, „Non idem est si duo dicunt idem” („Nu e acelaşi lucru când doi oameni spun acelaşi lucru” sau „Aceleaşi vorbe nu spun neapărat acelaşi lucru”). Altfel zis, aşa cum există „lumea văzută de la Bucureşti” (Paul Anghel citat de Ilie Bădescu) şi „lumea văzută de la Moscova”, tot astfel există şi „lumea văzută de la Chişinău”, cu toate specificităţile locului, determinate de factori istorici, culturali şi de alt ordin. Iar o atitudine corectă faţă de această colectivitate cu un trecut tragic şi un prezent vulnerabil ar presupune din partea unor prieteni mai mult tact şi delicateţe în comunicare. Un prieten adevărat, atunci când vrea să te ajute, nu vine să te înveţe ce ai de făcut şi cum trebuie să-ţi rânduieşti viaţa. El te întreabă „Cu ce-aş putea să-ţi fiu de folos? Cum aş putea să te ajut?”.
