Una dintre problemele care zilele trecute a impacientat presa şi societatea civilă de la Chișinău a fost cea a câinilor fără stăpân. Mai întâi, jurnaliștii au relatat despre faptul că niște brute au ucis cu cruzime opt căței într-un parc din Capitală, cel mai probabil, lovindu-i cu pietre. Liderii unei organizații neguvernamentale, iubitori de animale fiind, au ținut chiar și o conferință de presă, iar jurnaliștii și alți reprezentanți ai societății civile au dezvoltat subiectul încât au ajuns să acuze autoritățile municipale că nu au creat în cadrul Primăriei Chișinău, i-auzi ce chestie, frate!, o subdiviziune specială care s-ar ocupa de salvarea animalelor.
Bineînțeles, uciderea celor opt căței este o faptă oribilă, iar autorii ei sunt demni de mila noastră, pentru că, chiar dacă nu-i cunoaștem, putem afirma cu siguranță că ei au grave probleme de sănătate mentală. Și jurnaliștii, și reprezentanții societății civile au fost în drept să se arate revoltați de acest act sinistru. Păcat doar că aceștia nu au cel puțin aceeași reacție atunci când victimele atrocităților nu sunt câinii, ci oamenii. Dar la acest aspect vom reveni mai jos.
Un alt subiect care a scandalizat presa și societatea civilă de la Chișinău, și prima, și a doua, după cum am mai spus, iubitoare de animale, a fost declarația președintelui Academiei de Științe, Gheorghe Duca, făcută în ședința Guvernului. El a propus ca vânătorii care vor împușca cel mai mare număr de câini vagabonzi și vulpi sălbatice să fie premiați. Și bineînțeles, toți au sărit în capul lui Duca, unii chiar ajungând să-l acuze pe președintele Academiei de Științe că ar fi incitat la omor. Aiurea!, mai ales că Duca are dreptate și a explicat cât se poate de clar de ce a făcut această propunere: numărul vulpilor sălbatice trebuie redus pentru că acesta este, spre exemplu, de 7 – 8 ori mai mare decât cel al iepurilor, care riscă în felul acesta să dispară din pădurile și de pe câmpurile Republicii Moldova. Și apoi, peste tot în lume este practicată reglementarea efectivului de animale prin împușcare în scopul menținerii echilibrului ecologic. La fel e și în cazul câinilor fără stăpân care, după cum precizează Gheorghe Duca, prezintă pericol pentru puișorii de păsări și pentru cei de iepuri. Dar și pentru oameni, mai adăugăm noi. Pentru că, cel puțin în Chișinău, în ultimii ani au fost înregistrate mai multe cazuri de deces a oamenilor atacați de câini. În paranteză fie spus, sterilizarea și înființarea azilurilor pentru animalele fără stăpân, așa cum propun cei care își spun protectori ai patrupezilor, este o utopie. Aceste mecanisme pot fi aplicate în orașele care servesc drept habitat pentru câteva zeci de maidanezi, dar nu pentru zeci de mii, cum e cazul Capitalei noastre. Vă imaginați ce cheltuieli ar implica sterilizarea și, mai ales, plasare în azil a unui număr atât de mare de patrupezi?
Dar să revenim la problema noastră. Spuneam mai sus că reacția presei și a societății civile din Chișinău, care au acționat prompt și solidar, organizând o adevărată campanie în apărarea patrupezilor, era demnă de o cauză mai bună. Și anume, de ani buni n-am auzit pe nimeni să se revolte, cel puțin cu aceeași fervoare, că în Capitală nu există aziluri pentru oamenii străzii. Care sunt totuși oameni, nu câini. Și numărul lor este mare. Practic, pe lângă fiecare bloc viețuiește, undeva la demisol, câte un “boschetar”, așa cum sunt numiți în batjocură. Nimeni nu observă că ei sunt flămânzi, goi și bolnavi. Nimeni nu sare în apărarea lor, presa și societatea civilă nu organizează campanii în sprijinul acestor nenorociți. Ei nu trezesc compasiune, iar de peste hotare nu vin bani pentru a le asigura un acoperiș de-asupra capului. Și să nu-mi spuneți că ei au ales să trăiască în stradă, că suporta consecința propriilor decizii, pe când câinii au fost abandonați în stradă de către stăpânii lor, adică de oameni. Atenție, mulți dintre oamenii străzi au ajuns în această situație din cauza semenilor lor, a acelor care astăzi huzuresc în apartamente. Dar chiar să admitem că sunt doar ei responsabili de faptul că au ajuns pe drumuri, totuși ei sunt oameni și merită, mai mult decât câinii, mila noastră. Și nu doar oamenii străzii duc o viață de câine în țara noastră. Cum rămâne cu pensionarii care nu-și pot procura medicamente, care nu pot plăti facturile la întreținere, care nu au bani să-și cumpere un litru de lapte? Ăștia doar nu pot fi acuzați că au ajuns în această situație din iresponsabilitatea lor. Sau copiii râmași fără părinți, cei din orfelinate, cei care nu au acces la asistență medicală. Și lista poate fi continuată. Și e lungă.
(Va urma)
