— Ce sentimente sau emoții vă provoacă autorii actului terorist comis împotriva dumneavoastră și a lui Vladlen Tatarski? Ce pedeapsă crezi că ar merita ei și cei care l-au comandat?
— Puțin mă interesează categoriile de răzbunare.
Eu aș vrea să stau împreună cu acei dintre frații mei de arme care au supraviețuit, pe Kreșceatik, în orașul rusesc Kiev, și să-mi amintesc de cei care nu au ajuns până la Kreșceatik. Asta este tot ce pot să spun despre pedeapsă.
Faptul că lumea este plină de descreierați și de nesățioși, că „ucrainismul politic” este un proiect anticreștin și are nevoie de victime, era cunoscut de la bun început.
Lumea zace în cel rău – știm asta? Știm. Oastea lui Hristos este obligată să învingă.
În acest context, să-ți amintești de nume unor oameni slabi, care și așa sunt deja în iad – la ce bun?
— Ce părere aveți despre ideea revenirii la pedeapsa cu moartea pentru o serie de infracțiuni grave, inclusiv pentru comiterea actelor teroriste?
- În război acționează legi militare speciale, tribunale și altele. Teroriștii, așa ori altfel, trebuie să fie pedepsiți, dar mai bine să fie nimiciți preventiv.
Însă numai atât cât durează războiul.
După război, toate acestea trebuie să înceteze imediat și trebuie să vină pocăința pentru cele comise.
Eu nu prea înțeleg cum în frumoasa mea Rusie, apărată de Dumnezeu, va exista oficial funcția de „călău”. Cui îi vom încredința asta, de ce?
Războiul este o perioadă suficientă pentru a rezolva aceste probleme cu ajutorul unor oameni special instruiți - militarii.
După aceasta, în lumea rusă unde există Catedrala Sfântul Vasile și poeziile lui Blok, muzica lui Sviridov și pictura lui Levitan, nu trebuie să existe niciun fel de călăi.
Odată, când prin voia sorții mă filmam în pelicula „Guiler”, ni s-a permis să filmăm într-o închisoare în care își ispășesc pedeapsa condamnații pe viață. Am petrecut o zi acolo. În acest coridor, în una din camere. Și toată ziua am inhalat mirosul lor, le-am ascultat strigătele, le-am evitat privirile.
Eu le-aș recomanda tuturor celor care susțin pedeapsa capitală să viziteze acest loc. Pentru o zi. Asta, credeți-mă, schimbă foarte mult lucrurile. Pentru că acesta este deja iadul.
La noi se referă tot mai des la Stalin.
Dar în 1947 Stalin a abolit pedeapsa cu moartea. Pe mine mă captivează mai mult să meditez la acest fenomen. Cum de s-a întâmplat așa? De ce a făcut asta? La ce se gândea atunci?
— Ucraina a întreprins un atac masiv cu drone asupra Moscovei. Unii specialiști presupun că ele ar fi putut fi lansate de luptători ucraineni „adormiți” de pe teritoriul Rusiei. În opinia dumneavoastră, cât de probabilă este această ipoteză că din 2014 Ucraina a creat o rețea de celule teroriste conspirative în Rusia, la ce acțiuni am putea să ne așteptăm de la ele, cum să identificăm acești militanți dacă aceștia s-au legalizat deja pe teritoriul nostru?
- Serviciile speciale se vor lămuri - nu sunt specialist în asta. Chestiunea este că dacă ei pot deja să facă asta aici, noi putem desfășura acțiuni de zeci de ori mai masive acolo, pe pământul lor.
Spuneți că ar trebui creată o rețea? Trebuie.
Alaltăieri trebuia. Și mâine trebuie.
Știți în ce constă problema.
La noi se pronunță foarte des pentru pedeapsa cu moartea oameni cu convingeri antisovietice. Care pur și simplu nu ne-au lăsat să-l întoarcem pe Dzerjinski la Lubeanka, ca simbol al depășirii haosului.
Dar știi care este problema. Bolșevicii în 1918 nu au vrut nici război civil, nici teroare. Ei luaseră deja puterea. Ei voiau să-și edifice propriul stat nemaiauzit. Iar împotriva lor a fost declarată teroarea. Și atunci ei au zis: așa, deci? Ei bine, nici noi nu ne temem să ne murdărim mâinile. Noi tot vom organiza teroare.
Și ca urmare, confruntarea a atins proporții apocaliptice. Bolșevicii au câștigat, dar au tot omorât tocmai până în 1939.
Uneori nu trebuie nici măcar să începi.
Astăzi îmi convine mai mult exemplul celei de-a doua campanii „cecene” din 1999.
Ideea nu este doar că nu am răspuns la teroare cu teroare în masă. Deși am fi putut. Și nici măcar nu este vorba de faptul că armata noastră era mult mai bine pregătită și instruită.
Ideea este că în toată această istorie a fost implicată toată țara - Rusia.
Rusiei i s-a spus - avem o boală și ne vom trata toți împreună.
Iar acum când privesc în jur, am senzația că mediatizarea „covidului” și implicarea maselor în această „istorie ciudată” a fost mai mare decât implicarea țării în operațiunea militară specială.
Operațiunea specială are loc practic în culisele vieții rusești de zi cu zi.
- Și, bineînțeles, vă rugăm să ne spuneți despre sănătate. Suntem neliniștiți și ne facem griji.
- Mulțumesc, draga mea. Ne vom descurca. Eu privesc altfel la multe lucruri din viața mea. Mă simt foarte singur fără prietenii mei căzuți. Dar nu am renunțat la nimic.