Punctul critic
În decursul a trei decenii Moscova și-a exprimat în mai multe rânduri nemulțumirea față de ordinea mondială existentă, care are la bază dominația Washingtonului și a aliaților săi.
În iunie 2008, Rusia chiar a prezentat un proiect al Tratatului cu privire la securitatea europeană, îndreptat spre crearea “unui spațiu euro-atlantic unic și indivizibil în sfera securității politico-militare, pentru a pune capăt moștenirii războiului rece”.
Însă această inițiativă nu a fost susținută atunci. Dimpotrivă, a provocat al nouălea val de articole, în care poziția Moscova a fost prezentată ca un PR nereușit.
Dialogul privind securitatea europeană nu a mai avut loc. Renunțarea la moștenirea războiului rece a fost amânată pe un termen nedeterminat.
Mai mult, evenimentele ulterioare în Caucaz, cunoscute drept “războiul de cinci zile”, apoi și criza ucraineană, au adus la un nou nivel confruntarea dintre Rusia și Occident.
Inițiativa de a discuta și fixa garanțiile de securitate pentru Rusia reprezintă un eveniment global, nu regional. Însă merită să remarcăm aici că în multe privințe problema abordată s-a bazat, în primul rând, pe logica proceselor politice postsovietice.
Potrivit unei observații corecte a viceministrul rus de Externe Andrei Rudenko, “aici problema nu constă în niște fobii, ci în problema atingerii de către vecinii noștri, nu doar Ucraina, dar a vecinilor în general, a unui punct critic, care ne forțează să recurgem la anumiți pași radicali”.
E important să identificăm nu motivul escaladării politico-militare în Donbas în 2021, ci urmările evenimentelor care au condus la acest punct critic. În caz contrar, există un risc major să reducem discuțiile la speculații despre “cine va lovi primul” sau dacă va lovi, în loc să ne concentrăm asupra problemelor sistemice.
Aniversarea și înțelegerea ei practică
Anul care pleacă a fost plin de diverse aniversări. Pe 8 decembrie 1991 Uniunea Sovietică și-a încetat existența “în calitate de subiect al dreptului internațional și de realitate geopolitică”. Cu câteva luni înainte, pe 25 februarie 1991, statele membre ale Organizației Tratatului de la Varșovia au desființat structurile ei militare, iar pe 1 iulie au semnat protocolul cu privire la încetarea existenței organizației. Politica externă a Rusiei postsovietice, în acest fel, s-a format în condițiile a două destrămări – URSS și a sistemului Ialta-Postdam în relațiile internaționale.
Dese ori în articolele experților occidentali putem observa una și aceeași întrebare: cât timp vom privi spre trecut, să fim nostalgici, căutând idealurile “vremurilor demult apuse”? Între timp, fără o înțelegere a unui șir de lecții fundamentale care decurg din evenimentele de acum 30 de ani, nu vom putea înțelege “alerta militară” de azi a Ucrainei și cel de-al doilea război din Karabah de anul trecut, care a continuat în 2021 sub forma unor incidente armate de-a lungul frontierei armeano-azere. Nu va putea fi înțeles nici patosul de azi din politica externă a Rusiei, duritatea semnalelor transmise de la Moscova, care sunt percepute tot mai des drept ultimatumuri.
În primul rând, destrămarea URSS a avut loc în afara câmpului legal, cu ignorarea legislației sovietice cu privire la dreptul de secesiune. În al doilea rând, la nivel internațional, recunoașterea noilor state independente s-a construit nu în baza unor criterii elaborate, ci conform principiului uti possidetis (din latină – odată ce posedați), aplicat în procesul decolonizării Africii. Țara, care devenise independent[, a moștenit acele teritorii și frontiere pe care le avea, fiind o formațiune administrativă în componența unui stat mai mare. S-a creat o situație paradoxală: rupându-se de trecutul sovietic, statele noi create nu și-au dorit să renunțe la acele teritorii, pe care le-au obținut în componența URSS.
Totodată, așa cum observă pe bună dreptate istoricul Charles King, comunitatea internațională “a fost în stare să tolereze un tip de secesiune, însă să respingă acest drept altul”. Retragerea din Uniune a Georgiei, Moldovei sau Ucrainei era considerate legitimă, în timp ce dorința anhazilor, osetinilor sau locuitorilor Transnistriei – niște capricii separatiste.
La un moment dat, în timpul discuțiilor despre perspectivele secesiunii Quebecului, premierul canadian Jean Chretien (a ocupat această funcție între 1993-2003) a declarat: “Dacă Canada este divizibilă, atunci vom diviza și Quebecul”. Pe atunci această afirmație a fost considerate destul de rațională.
Sloganul oficial al statului Virginia de Vest este expresia “Statul născut dintr-o națiune divizată”. Odată cu formarea Confederației statelor de Sud, poporul Virginiei de Vest nu a fost de acord cu opțiunea celor de la Richmond, preferând să rămână în cadrul Uniunii precedente.
Însă la destrămarea URSS a fost ignorat un fapt evident: noile state și-au construit modelul național nu pe ideile federalismului și dialogului, ci pe idea dominării centrului. Anume aici, nu în intrigile Kremlinului trebuie căutate rădăcinile „capriciilor” separatiste. Chiar și astăzi, cuvântul “federalism” reprezintă o adevărată erezie pentru politicienii georgieni și ucraineni.
Pericolul „geopolitizării”
Cei treizeci de ani scurși de la destrămarea unui stat unit au schimbat fundamental ceea ce a primit după 1991 numele de spațiul postsovietic. Conflictele, izbucnite în timpul unor divorțuri adeseori necivilizate, au fost geopolitizate rapid. Astăzi problemele Abhaziei, Osetiei de Sud, Transnistriei – nu mai reprezintă o dispută a Tbilisi cu Suhumi și Țhinvali, a Chișinăului cu Tiraspolul și chiar a Tbilisi și Chișinăului cu Moscova, ci o parte a unui „mare pachet” al disputelor între Occident și Rusia.
Însă, dacă conflictele din Caucazul de Sud și pe Nistru au devenit geopolitice cu timpul, pe măsura dezamăgirii establishmentului georgiană față de idea restabilirii integrității teritoriale cu ajutorul Rusiei, atunci conflictul din Donbas a devenit geopolitic chiar din prima zi.
Un caz aparte reprezintă conflictul din Nagorno-Karabah. Aici nu se observă un remake al războiului rece. Alături de Rusia și Occident, care cooperează în identificarea unor soluții la rezolvarea acestei puzzle etnopolitic, aici lucrează active și Turcia. Iar interesele ei se deosebesc atât de poziția Moscovei, cât și de pozițiile Washingtonului și Bruxellesului.
Însă, cel mai important este faptul că ceea ce a izbucnit ca o dispută locală în jurul problemei legitimității noilor state naționale, au devenit treptat interdependente. S-ar părea ce legătură ar avea Karabah și Donbas? Însă factorul Turciei și metodele militare de succes, aprobate de aliatul ei, Azeirbadjan, anul trecut, stimulează Kievul să se apropie de Ankara, să intensifice cooperarea tehnico-militară bilaterală. În cele din urmă, actualizează idea unei revanșe, atât de populară în rândul elitelor ucrainene, începând cu anul 2014.
Un alt exemplu este cel al Transnistriei, unde Kievul este un aliat al Chișinăului. Și 2021 este plin de exemple în care anume Ucraina, nu Moldova, acționează în direcția schimbării status qui pe Nistru, încercând să exercite presiuni asupra oazei “lumii ruse” într-o încercuire proeuropeană. Odată cu victoria partidului lui Maia Sandu în alegerile parlamentare anticipate din Moldova, această tendință a devenit mai puternică, precum și dorința de a forța retragerea soldaților de menținere a păcii cu ajutorul cărora a fost instaurată pacea în Transnistria.
Prin ce este periculoasă pentru Rusia geopolitizarea conflictelor? Prin faptul că formează în elitele statelor postsovietice niște așteptări exagerate. Ce urmări poate avea acest lucru? E suficient să citim raportul detaliat despre “războiul de cinci zile” din Caucaz al comisiei conduse de experimentatul diplomat elvețian Heidi Tagliavini. Esența e una simplă: poziția Moscovei poate fi ignorată, pentru că cel mai important în noua agenda post-Ialta este “respectul față de opțiunea suverană” a statelor mici, apărute în locul fostelor republici unionale.
Ciudat, însă dreptul Rusiei la propria înțelegere a securității nu fac parte din condițiile acestei sarcini.
În căutarea unor soluții sistemice
Dominarea prezumpției de nevinovăție în raport cu vecinii Rusiei și, pe de altă parte – “prezumția de vinovăție” în raport cu cea mai mare din republicile fostei URSS în multe privințe a determinat o mare parte a prevederilor inițiativei rusești cu privire la garanțiile de securitate.
În anul 2014 autorul acestor rânduri a scrie că există o înțelegere îngustă a reglementării conflictului din Donbas, care se limitează la spațiul acordurilor de la Minsk, însă există și una largă. Și în cadrul acestuia nu poate fi ignorată legătura dintre situația din Sud-Estul Ucrainei și Nistru, perspectivele de aderare la NATO a Georgiei și Ucrainei. În caz contrar, există riscul ca odată cu rezolvarea unui conflict, să se ajungă la o nouă confruntare. Totuși, toate dosarele menționate mai sus au în comun niște probleme sistemice, dintre care cel mai importantă este luarea în considerare a opiniei Moscovei în perspectivele de politică externă a țărilor vecine. Dacă acestea au dreptul de a-și alege partenerii și alianțe, atunci Rusia trebuie să aibă posibilitatea să-și apere propria securitate și să atenueze posibile riscuri, provocate de această independență a vecinilor. De aici vine și o cerere pentru o “logică la pachet”.
În 1997 cunoscutul diplomat și cercetător George Frost Kennan a numit profetic decizia de extindere a NATO spre Est, adică, în primul rând, în spațiul postsovietic, „o greșeală fatală a Washingtonului”. Potrivit lui, “aceasta va avea urmări negative pentru dezvoltarea democrației rusești, va readuce atmosfera războiului rece între Est și Vest și va îndrepta politica externă a Rusiei în direcții care nu ne va fi deloc pe plac”.
În pragul anului 2022, peste 25 de ani de la această prognoză, nodul trebuie descâlcit sistemic, discreția nu va fi de ajutor. Aceeași “resetare” a fost condamnată în acel moment, când s-a focusat asupra problemelor de “stabilitatea strategică”, ignorând problemele conflictelor regionale și geopolitizarea lor.
Însă, deja astăzi, făcând prognoze pentru anul viitor (și următorii ani), trebuie să renunțăm la toate așteptările exagerate. SUA vor tinde să separe sectoarele de responsabilitate între ei și NATO, prezentându-se la potențiale negocieri în două coloane.
Washingtonului îi vine greu să recunoască interesele special sau chiar privilegiate ale Moscovei. Pentru că se creează un precedent, în care vor fi nevoiți să recunoască și pozițiile similare ale Turciei și Iranului în Orientul Mijlociu, a Indiei în Hindustan, Sri Lanka și Maldive, a Chinei în Asia de Sud-Est. La o astfel de abordare, hegemonia mondială a SUA nu doar este pusă la îndoială (fapt despre care se vorbește de câțiva ni), dar și pierderile ei sunt instituționalizate, trecând într-un câmp legal.
Însă nu acest lucru este cel mai dificil. Inclusiv în NATO există anumiți jucători care nu respectă disciplina internă a blocului, fiind dispuși chiar s-o încalce. Desigur, este vorba de Turcia. Prin urmare, urmează elaborarea unei agende bilaterale în cadrul pachetului euro-atlantic.
Mai mult, nu trebuie păstrate iluzii că în cazul celui mai optimist scenariu și renunțarea la geopolitică, etnopolitica va urma aceeași cale. Moscova și Washingtonul pot ajunge ipotetic la o serie de compromisuri. Însă, acest lucru nu va presupune neapărat un progres în dialogul dintre Baku și Erevan, Chișinău și Tiraspol, Tbilisi cu Suhumi și Țhinval.
Înțelegerile ruso-americane pot crea un fundament solid pentru o viitoare reglementare a contradicțiilor etnopolitice, să reducă din emoții și să elimine așteptările exagerate. Însă activitatea concretă pe teren urmează să fie desfășurată dincolo de cadrele “marelui joc”.
Deocamdată, principala sarcină a anului 2022 va fi atenuarea unei posibile “balcanizări” a spațiului postsovietic și atingerea unui alt nivel al securității, care va deveni una indivizibilă și egală pentru toți actorii, nu doar pentru membrii clubului politico-militar elitar.