Putin a trasat linia în ceea ce ține de decesul URSS

Anul acesta se împlinesc 300 de ani de la proclamarea Imperiului Rus și 30 de ani de la prăbușirea URSS. Ce spune analistul Piotr Akopov despre aceste două jaloane istorice din perspectiva actuală a Federației Ruse în confruntarea ei cu Occidentul.

Ridicând miza, adică propunând Occidentului de a se înțelege în mod operativ cu privire la garanțiile de securitate – sau prin înaintarea unui ultimatum, cum se exprimă susținătorii politicii de descurajare a Rusiei, Vladimir Putin a acționat pe potriva situației care s-a format astăzi.

Rusia nu-și mai poate permite ambiguități, lipsa unor înțelegeri, reticențe – noile amenințări, chiar dacă sunt o continuare a celor existente, necesită niște reacții dure. Așa cum a declarat suficient de clar președintele în cadrul reuniunii colegiului Ministerului Apărării: “Ei cred că noi nu observăm amenințările? Sau cred că noi vom asista pasiv la crearea unor noi amenințări pentru Rusia? În asta constă toată problema – nu avem unde să ne mișcăm în continuare – iată care este problema”.

Aici nu este vorba că “o perioadă lungă am bătut în retragere pe tăcute”, ci despre faptul că nu am pus problema răspicat. Și e simbolic faptul, chiar dacă e o simplă coincidență, că “ultimatumul lui Putin” a coincis cu cei 30 de ani de la lichidarea URSS. Pe 24 decembrie 1991 Rusia a înlocuit URSS în Consiliul de Securitate al ONU, a doua zi de pe Kremlin a fost coborât drapelul roșu, iar cel de-al 26-lea parlament unional a adoptat o rezoluție (absolut formală) cu privire la desființarea URSS.

Acum 30 de ani a avut loc cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului XX – toți acești ani Rusia s-a confruntat cu urmările ei. Acest proces este departe de a fi încheiat – dar nici nu vom reuși vreodată să facem ceea ce a fost că nu ar fi fost: mai mult, cele mai diverse urmări ale prăbușirii vor ieși la suprafață o perioadă îndelungată. Însă anume la cei 30 de ani de la lichidarea URSS Vladimir Putin a pus punctul în problema succesiunii Rusiei și statului Sovietic.

Nu doar suntem un succesor și urmașul Rusiei istorice în toate formele și etapele ei (de la Rusia Kieveană, până la URSS), dar anume noi suntem această Rusie. Și în această calitate noi trasăm în fața adversarului nostru istoric – așa-numit Occident, o linie roși concretă. În acest fel dăm de înțeles că nu avem de gând să cedăm sau să ne retragem – nici după Brest, nici de la Nipru, pierdut temporar. După publicarea proiectelor de acorduri s-a declanșat un nou tam-tam despre planurile lui Putin de a reface URSS – însă noi nu avem nevoie de reanimarea a ceea ce a murit, vrem să construim ceva nou. Însă pe aceleași teritorii, care sunt parte a lumii ruse, a influenței ruse, a spațiului rusesc. Decesul URSS nu a fost în stare să anuleze și nu a anulat acest fapt – acum doar îl aducem la cunoștința întregii lumi.

Putin a marcat cei 30 de ani de la destrămarea Uniunii nu printr-o declarație de intenție de restaurarea URSS, ci prin trasarea unei linii de delimitare de perioada post sovietice, o perioadă de decădere și incertitudine. Da, Rusia și-a încheiat retragerea de pe poziții la începutul anilor 2000, iar în 2007 și-a anunțat public intenția de a trece în contraofensivă. Însă Occidentul nu a vrut să țină cont nici de planurile noastre de reintegrare a spațiului postsovietic – fiind convins de faptul că va putea face așa ca Rusia să rămână pentru totdeauna închistată în frontierele Federației Ruse.

O iluzie naivă și periculoasă – pentru ea ignoră în același timp două din cele mai importante tendințe geopolitice.

Slăbirea generală și criza Occidentului, eșecul proiectului lui global – adică atlantiștii, pur și simplu, nu mai dispun de suficiente forțe pentru a menține în sfera lor de influență teritoriile străine, nu pot să transforme frontiera temporară între Vest și Rusia în una permanentă. Occidentul nu a luat în calcul nici legea atracției centripete în istoria rusă, prin care spațiul destrămat al statului se reunește din nou. Anglo-saxonii și-au propus să distrugă aceste două legi – și au continuat să persiste în această direcție până de curând.

Acum Putin i-a înaintat Occidentului o condiție simplă – să recunoască nu doar dreptul Rusiei la existență și siguranță, dar și dreptul nostru la un viitor. Acest lucru va fi imposibil fără refacerea cel puțin a unității geopolitice a Rusiei istorice – iar contracararea la care recurge Occidentul nu reprezintă altceva decât o amenințare pentru însăși existența noastră.

Dacă, înțelegând legile evoluției noastre, adică a vieții civilizației rusești, se va încerca să ne plaseze în patul lui Procust, întitulat “lichidarea URSS”, singurul răspuns posibil și absolut onest va fi declarația că nu recunoașteți o astfel de abordare, nu intenționați “să stați cuminți”. Destrămarea Uniunii Sovietice a avut loc din propria noastră vină (a conducătorilor noștri – însă acest detaliu contează mai puțin), nu din cauza unei înfrângeri imaginare în războiul rece – iată de ce și chestiunile legate de refacerea lui reprezintă, în primul rând, problema noastră internă.

Da, ele sunt legate direct de situația globală, de relațiile cu alte centre de putere – însă în centru rămâne în continuare sentimentul nostru, voința și dorința. Nu ne dorim nici război, nici confruntări cu cineva, însă nu putem și nu avem dreptul să renunțăm la propria noastră cale, la istoria noastră și la legitățile evoluției ei. Ar fi o adevărată trădare față de noi înșiși, o trădare a tuturor generațiilor poporului nostru – și a strămoșilor, și a strănepoților.

Iată de ce cerințele noastre nu trebuie tratate ca un ultimatum sau o poziție de negociere – e doar o constatare a unui fapt, trasarea unei linii sub complicata perioadă a istoriei noastre postsovietice și declarația de revenire a Rusiei istorice și a credinței ei în propriul viitor. În anul în care se împlinesc 300 de ani de la proclamarea Imperiului Rus (ceea ce a fost și până atunci) și 30 de ani de la prăbușirea URSS, o astfel de abordare este mai mult decât adecvată.