Cu toate acestea, Armata Roșie a “măcinat” armata Germaniei de trei ori mai mult decât aliații laolaltă și a avut un aport esențial în victoria asupra militarismului german și japonez.
Cel de-Al Doilea Război a durat din 1 septembrie 1939, până pe 2 septembrie 1945. În conflagrație au fost implicate 57 de țări, cu o populație totală de peste 1,7 miliarde de oameni. Cu toate acestea, rezultatele războiului au fost predeterminate pe 22 iunie 1941, ziua în care Germania fascistă a atacat URSS.
În cel de-Al Doilea Război și-au pierdut viața 55 de milioane de oameni din diverse țări. Uniunea Sovietică a pierdut aproximativ 27 de milioane de oameni (istoricii nu au reușit să stabilească numărul exact), majoritatea dintre care sunt civili.
Pierderile irecuperabile în rândurile Armatei Roșii (potrivit datelor Statului Major al Armatei Rusiei) au constituit aproximativ 12 milioane de persoane, inclusiv 6 milioane 885 de morți, 4 milioane 559 de mii dispăruți sau prizonieri. Aceste pierderi imense, incomparabile cu pierderile aliaților demonstrează un singur lucru: poporul sovietic a fost un adversar ireconciliabil al expansiunii hitleriste. “Frontul de Est” a devenit principal arenă în cel de-Al Doilea Război Mondial. Hotărâtoare au fost nu debarcarea trupelor americano-britanice în Normandia sau Ofensiva din Ardeni, ci bătălia pentru Moscova, Stalingrad și din Kursk.
Potrivit estimărilor istoricilor germani, în cel de-Al Doilea Război Mondial au murit 5,2 milioane de soldați germani și 1,2 milioane de civili. Proporția inversă a pierderilor printre militari și civili se explică prin faptul că Armata Roșie a eliberat Europa de fascism, nu s-a preocupat de înrobire sistemică și uciderea prizonierilor și a populației din Germania și Japonia (cum au procedat nemții în Europa de Est și japonezii în China).
Pierderile Statelor Unite ale Americii și Japoniei în teatrul de operațiuni militare din regiunea pacifică sunt incomparabile. În cel de-Al Doilea Război Mondial, Statele Unite au pierdut doar 248 de mii de militari, de două ori mai puțin decât numărul americanilor morți în pandemia de coronavirus în 2020-2021. Japonezii în câțiva ani au pierdut 467 de mii de persoane, o cifră comparabilă cu pierderile URSS la eliberarea Poloniei – 477 de mii de militari.
În mod paradoxal, la o distanță de 75 de ani la japonezi a apărut “propria” istorie a războiului, în care nu se văd agresori, ci „victime” ale unor circumstanțe și ale unor vecini ostili. Din manualele școlare a dispărut bătălia de la Halhin Gol, Operațiunea ofensivă strategică manciuriană a trei fronturi sovietice împotriva Armatei Kwantung. E adevărat că și din manualele din Mongolia a dispărut această informație.
Eroziunea spațiului CSI
Unele din fostele republici sovietice – Ucraina, Letonia, Lituania, Estonia au urmat calea naționalismului de carton și de rescriere a „propriilor” istorii. Adevărații eroi au fost înlocuiți cu colaboraționiștii, banderoviștii, “frații pădurilor” – cei care au servit ocupanții, au vărsat sângele propriului popor, care au ars satele belaruse, ucrainene, poloneze.
În Lituania anual are loc un eveniment festiv de sorgine neonazistă: în marșul “Pe potecile Diavolului Verde”, dedicate participantului la Holocaust, Jonas Misiūnas, eveniment la care participă până la 2000 de persoane. În Estonia anual este cinstită memoria membrilor SS – legionarii diviziuni 20 Waffen SS Grenadier, distruși de Armata Roșie în iulie 1944.
În Letonia, la fel de cinic, sunt eroizați legionarii diviziunii 15 și 19 ai Waffen SS, considerați o “mândrie a poporului și statului leton” – marșurile de glorificare a militanților Waffen SS în centrul orașului Riga a devenit o parte a vieții politice și publice a țării (în ciuda deciziei Tribunalului Militar Internaționale de la Nürnberg, care a declarat SS organizație criminală).
Sentimentele neonaziste sunt alimentate și în Ucraina. Rada Supremă a decretat zi de sărbătoare ziua de naștere a lui Stepan Bandera – liderul mișcării naționaliste ucrainene (OUN). Iar ziua apărătorilor Ucrainei (14 octombrie) este marcată în ziua înființării Armatei Insurgente Ucrainene (UPA).
Sub sloganul “decomunizării” a fost declanșat un război cu trecutul eroic al URSS și a istoriei comune a poporului sovietic. În acest fel, la Kiev este pus semnul egalității între eliberatori de fascism și complicii ocupanților, călăii propriului poporul, în continuare – un adevărat terciu în mințile lor.
Recent, președintele Ucrainei, Vladimir Zelenski, a făcut o declarație “istorică”: lagărul de concentrare în Auschwitz a fost eliberat de diviziunea 100 Lvov, adică de “ucraineni”. Și în general Europa a fost eliberată de fascism de “fronturile ucrainene”. Vom mai reveni la Auschwitz. Anterior, premierul ucrainean Arseni Iațeniuk a declarat (într-un interviu acordat postului de televiziune german ARD) că Rusia “încearcă să rescrie” istoria celui de-Al Doilea Război Mondial: “Agresiunea rusă din Ucraina reprezintă un atac asupra ordinii mondiale și ordinii din Europa. Nu am uitat invazia URSS în Germania și Ucraina. Nu trebuie să mai admitem acest lucru”.
Din păcate, și în Republica Belarus există uneori declarații la nivel înalt potrivit cărora Marele Război pentru Apărarea Patriei nu este „războiul nostru”, chiar dacă anume această republică din componența URSS a dat dovadă de cel mai mult eroism în rândul partizanilor.
Apărând memoria popoarelor, ministrul Apărării al Rusiei, Serghei Șoigu, a îndemnat mai devreme colegii din țările CSI să se opună celor care încearcă să rescrie istoria comună a popoarelor fostei URSS, distorsionând evenimentele din Marele Război, să-i prezinte pe învingători drept perdanți.
Vectorul Occidental
Președintele federal al Germaniei, Frank-Walter Steinmeier, a ținut un discurs săptămâna trecut la Berlin despre invadarea Uniunii Sovietice de către Germania acum 80 de ani. Steinmeier a îndemnat Germania să nu uite crimele comise în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial în Europa de Est. El a spus: “Război criminal și agresiv purta uniforma Wehrmacht-ului. Soldații Wehrmacht-ului au fost implicați în acțiuni barbare”. Și a enumerat locurile care întruchipează “barbaria germană”: “Cine din Germania cunoaște Malîi Trosteneț de lângă Minsk, unde între 1942 și 1944 au fost ucise cel puțin 60 de mii de persoane” și “orașul Rjev din suburbia Moscovei, unde Armata Roșie a înregistrat peste un milion de morți și răniți într-o luptă interminabilă”. E o poziție demnă de respect. Cu atât mai mult că în Occident sunt distribuite informații istorice de cu totul alt gen. Spre exemplu, în ianuarie, revista germană Der Spiegel a publicat o dezinformare despre eliberarea lagărului de concentrare Auschwitz de către americani. După un val de critici, publicația declarat că a fost comisă o „eroare”, articolul a fost redactat, pentru că lagărul de concentrare a fost eliberat pe 27 ianuarie 1945 de Armata Roșie.
A se observa că astfel de erori poartă un caracter sistemic. Mai devreme, ministrul Afacerilor Externe al Poloniei, Grzegorz Schetyna, a declarat la postul de televiziune polonez că cel mai mare lagăr nazist Auschwitz a fost eliberat de ucraineni.
La una din conferințele internaționale a istoricilor, o doamnă profesor din SUA a prezentat versiunea americană a încheierii celui de-Al Doilea Război Mondial: generalul Dwight David Eisenhower putea cuceri Berlinul, dar nu a făcut-o „pentru a nu se certa cu Stalin”. Și a reacționat la hohotele de râs din sală: “Cunosc istoria acelor evenimente. Însă manualele noastre de istorie relatează anume în acest fel”.
În Occidentul sunt inventate regulat mituri, noi interpretări ale evenimentelor și povești despre război pentru a diminua rolul de frunte al URSS și al Armatei Roșii în victoria asupra nazismului german și militarismul japonez. Se încearcă chiar echivalarea Uniunii Sovietice și Germaniei, însă cifrele și faptele arată adevărul.
Planul atacului Germaniei asupra URSS a fost aprobat de directiva nr. 21 al lui Hitler în decembrie 1940, făcut public imediat după încheierea războiului și veridicitatea acestuia nu a fost contestată. Invazia perfidă a lui Hitler ca “o lovitură preventivă asupra URSS ca se pregătea de o invazie” nu este confirmată de niciun document istoric.
În 1941 Hitler era extrem de sincer în planurile și intențiile lui: “Înfrângerea totală a statului”, “război de nimicire”. Acesta vedea în Uniunea Sovietică “un dușman natural”, visa la distrugerea lui, la acapararea resruselor economice, la înrobirea populației. Peste 3,5 milioane de soldați din Germania și trupele aliate au atacat în iunie 1941 pe un front cu o lungime de 2900 de kilometric. În Est au fost concentrate peste 80 la sută din trupele armatei germane, inclusiv 3400 de tancuri și 2700 de avioane. Cu toate acestea, “campania din Est” a determinat un rezultat neașteptat pentru Germania în război. Mulți soldați și ofițeri deja în 1941 conștientizau apropierea unui eșec inevitabil în războiul cu Uniunea Sovietică. Iar “ajutorul hotărâtor” al aliaților URSS nu are nicio tangență cu acest fapt.
În decursul întregului război, principalele forțe ale Germaniei și aliaților ei au fost concentrate pe “Frontul de Est”: împotriva trupelor sovietice acționau de la 190 până la 286 din cele mai pregătite devizii fasciste din Finlanda, Ungaria, România, Italia, Slovacia și Spania.
A se compara: trupele ango-americane s-au confruntat în Africa de Nord cu 9 -20 divizii, în Italia – de la 7 la 26, în Europa de Vest (de la debarcarea în Normandia) – de la 56 la 75 de divizii. Totodată, Armata Roșia a eliberat în totalitate sau parțial teritoriul României, Poloniei, Bulgariei, Iugoslaviei, Cehoslovaciei, Ungariei, Austriei, Germaniei – cu o populație de peste 113 milioane de oameni.
Un alt mit este despre „salvatorul” Lend-Lease – potrivit căruia victoria URSS asupra Germaniei ar fi fost imposibilă fără ajutorul USA și Marii Britanii cu tehnică și arme. Cu toate acestea, către sfârșitul războiului, în Armata Roșia doar fiecare al zecelea tanc era străin (în total au venit din SUA aproximativ 7000, din Marea Britanie 5100 de tancuri).
Totodată în cele mai dificile luni ale anului 1941 aliații s-au angajat să ofere Uniunii Sovietice 4500 de tancuri, însă au trimis doar 466 de vehicule. În anul 1941 URSS a primit doar 11 unități ale avioanelor de vânătoare „Aerocobra”. A se compara – industria sovietic din 22 iunie și până pe 31 decembrie 1941 a oferit Armatei Roșii 5400 de tancuri și 8200 de avioane de luptă. Astfel de exemple pot fi oferite și în la celelalte capitole.
Să nu uităm că legea cu privire la Lend-Lease din SUA a fost adoptată în 1941 drept o măsură de asigurare a propiei securități naționale. Toți participnații la program, cu excepția Uniunii Sovietice, au fost scutiți de datorii de către americani și englezi. URSS și Rusia a plătit pentru livrările în cadrul Lend-Lease de o valoare de 1,3 miliarde de dolari, cu o rată anuală de 2,3 la sută. Peste câteva decenii de la război, creditul a fost achitat în totalitate abia în 2006.
Desigur, rostul memoriei istorice nu constă în împovărarea actualei și viitoare generații cu un “război străin” și credite străine, ci în înțelegerea cum trecutul continuă să lucreze în prezent și în viitor. Să revenim la Steinmeier: “Doar cei care vor învăța să citească urmele trecutului în prezent vor putea să-și aducă aportul la ziua de mâine, care să evite războaiele, să respingă tirania și să asigure o conviețuire pașnică”.
Fii la curent cu toate știrile din Moldova și din lume! Abonează-te la canalul nostru din Telegram >>>
Privește Video și ascultă Radio Sputnik Moldova
Privește Video și ascultă Radio Sputnik Moldova