Candidații la funcția de președinte al Republicii Moldova sunt bine cunoscuți atât cetățenilor țării, cât și partenerilor externi. Cu toate acestea, cursa promite a fi una fierbinte.
O sută de nuanțe ale opoziției
Criza permanentă a devenit o carte de vizită a politicii moldovenești, însă de alegerile prezidențiale din 2020 țara s-a apropiat într-o stare de “dezasamblare”. Demiterea guvernului Maiei Sandu, celui mai popular politician în tabăra dreptei, a înclinat balanța în direcția socialiștilor, fapt care determină oponenții să-și radicalizeze pozițiile din primele zile ale procesului electoral.
Un gust aparte acestei lupte oferă alegerile parlamentare anticipate, cu declanșarea cărora sunt de acord atât reprezentanții puterii, cât și ai opoziției.
În acest fel, campania pentru alegerile prezidențiale poartă în sine niște nuanțe ale viitoarei campanii parlamentare. Vorba ceea: vorbim de președinte, dar presupunem partide. Vorbim de partide, dar presupunem viitorii deputați și numărul fracțiunilor. Anume prin asta se explică o gamă largă de forțe de dreapta și unioniste, care din primele zile ale startului cursei electorale și-au înregistrat grupurile de inițiativă, concurând unul cu altul.
Realizându-și obiectivele, toți aceștia formează un singur câmp politic și, în cazul organizării celui de-al doilea tur, se vor uni în jurul Maiei Sandu. Acum, conform sondajelor, aceasta se plasează pe locul doi, după Igor Dodon, cu o diferență de 12 la sută.
Maia Sandu a pus sub semnul întrebării rezultatele scrutinului, declarând că “nu vom avea alegeri libere și corecte. Știm că ei dispun de metode prin care ar putea falsifica alegeri și vor încerca s-o facă”.
O astfel de poziție permite deja să vorbim despre faptul că rezultatele anunțate de CEC, dacă nu vor aduce o victorie dreptei, nu vor fi recunoscute de opoziție. În orice caz, sunt posibile orice surprize. Potrivit datelor prezentate de sociologi, ponderea alegătorilor nedeterminați reprezintă peste 25 la sută.
Un scenariu belarus?
În contextul crizei politice în Belarus, unii vorbesc despre un posibil „scenariu belarus” la Chișinău. Însă Moldova și așa știe să protesteze foarte bine. Mai curând, belarușii cei cuminți, care până adineauri nu știau ce înseamnă manifestații în masă, ar putea lua lecții de la moldoveni. Dincolo de glume, tensionarea situației pe fundalul alegerilor în Moldova și Belarus reprezintă parte a unui proces de destabilizare a flancului de Vest al fostului spațiu sovietic.
Delegația belarusă a „activiștilor civici” a fost una din cele mai numeroase la CampCamp2019, care a avut loc la Chișinău în octombrie 2019. Evenimentul a fost organizat de Centrul Societății Civile din Praga, finanțat din bugetul de stat al SUA, în cadrul legii “Cu privire la contracararea inamicilor SUA prin intermediul sancțiunilor”.
“Frații de arme” moldoveni susțin activ protestatarii belaruși, ieșind la manifestații cu simbolurile alb-roșii. Agendei „revoluționare” s-a alăturat presa de opoziție, activiștii au pichetat ambasada Belarusului în Moldova, cerând lui Lukașenko să cedeze puterea.
Abia începută, campania electorală din Moldova deja se confruntă cu presiuni directe. Președintele Partidului Popular European (PPE), Donald Tusk, i-a îndemnat pe cetățenii Moldovei să voteze cu Maia Sandu. Pe 6 septembrie, Tusk se adresase liderilor PLDM, Platformei DA și PAS, îndemnându-i să-și conjuge eforturile în alegerile prezidențiale.
Noi, naivii, credeam că exclusiv poporul Moldovei trebuie să decidă cine trebuie să devină noul președinte. Exact așa cum și să decidă ce candidați trebuie să susțină.
Noi denumiri, idei vechi
Nimeni nu se mai arată surprins de imixtiunile străine în procesul electoral, însă în ultimul timp se observă o ascensiune a rolului Poloniei și altor state din Europa de Est în “ghidarea voințelor populare”. Dacă tendințele expansioniste ale României în raport cu Moldova reprezintă o constantă, atunci apariția lui Donald Tusk este ceva cu totul nou.
Acutizarea divergențelor în Uniunea Europeană separă tot mai mult partea vestică de cea estică a continentului. Parisul și Berlinul încearcă să se distanțeze de SUA și să promoveze o politică independentă, fapt care a oferit “noilor europeni” un prilej de a se manifesta în calitatea lor de susținători mai siguri ai intereselor SUA în regiune. Anume aceștia încearcă să construiască un “cordon sanitar”, în dauna membrilor influenți ai UE, să susțină politica energetică a Washingtonului și să lupte cu “amenințarea rusească”.
Activizarea Poloniei în acest context nu este deloc întâmplătoare. Destrămarea URSS și a Tratatului de la Varșovia a presupus revenirea în actualitate în Polonia a ideii lui Jerzy Giedroyc și Juliusz Mieroszewski, care constă în renunțarea la pretenții teritoriale față de statele care au fost în componența Recipospolita, în schimbul unei distanțări de Rusia.
Desigur, Moldova, care nu a fost niciodată parte a Recipospolita, nu reprezintă un interes direct pentru Varșovia.
Față de soarta ei un interes mai mare îl are o altă idee expansionistă est-europeană – România Mare. În decembrie 2019, Parlamentul European a adoptat o rezoluție care condamna așa-numitul pact Ribbentrop- Molotov și în care se afirmă că de pe urma cârdășiei sovieto-germane au avut de suferit mai multe state europene, inclusiv România. Teritoriile acesteia, potrivit rezoluției “au fost anexate și niciodată returnate”.
Activitățile Poloniei în raport cu Chișinăul sunt dictate de dorința de a avea un rol de lider în Europa de Est. Prin asta se explică implicarea lui Donald Tusk în problemele interne ale Moldovei și tentativele lui de a exercita presiuni asupra cetățenilor moldoveni.
Situația din Minsk doar a insuflat și mobilizat “activul revoluționar” din Estonia până în Moldova și din Praga până la Kiev, fapt care nu promite cetățenilor moldoveni o campanie electorală prea liniștită, dar nici o viață prea calmă după alegeri.
Fii la curent cu toate știrile din Moldova și din lume! Abonează-te la canalul nostru din Telegram >>>
Privește Video și ascultă Radio Sputnik Moldova